13 CU ATITUDINE își propune să refacă o fărâmă din întreg sistemul rănit de valori, să ne redea sentimentul de prietenie și apartenență la comunitate. Am trăit experiențe unice și vrem ca acestea să viralizeze.
Salonul Catwalk by Ramona Mîndru a iniţiat, începând cu 13 martie, o campanie de responsabilizare socială, sub sloganul „13 cu Atitudine!”. Astfel, toate veniturile încasate în ziua de 13 a fiecărei luni sunt redirecţionate către copii bolnavi de autism. În această zi ‘specială’, serviciile din cadrul Salonului nu au valoare fixă, fiecare poate contribui cu cât doreşte pentru cauza copiilor bolnavi de autism.
Una din pierderile cel mai acut simțite de societatea modernă este aceea a sentimentului apartenenței la comunitate. Tindem să ne imaginăm că pe vremuri exista un grad de bună vecinătate care a ajuns să fie înlocuit de un anonimat nemilos, în care oamenii caută să interacționeze unii cu alții în primul rând în scopuri restrictive, individualiste: pentru câștig financiar, avansare pe scara socială sau iubire romantică.
O parte din nostalgia care ne încearcă gravitează în jurul reticenței noastre de a întinde o mână de ajutor altora aflați în dificultate sau în mare nevoie. Se poate să ne preocupe și alte simptome mai mărunte ale izolării sociale, cum ar fi incapacitatea noastră de a ne saluta pe stradă sau aceea de a ne ajuta vecinii în vârsta să-și care cumpărăturile. Trăind în orașe, tindem să ne închidem in interiorul unor ghetouri tribale, bazate pe educație, clasă socială sau profesie și ajungem să privim restul omenirii ca pe un dușman și nu ca pe un colectiv înțelegător căruia să ne dorim să ne alăturăm. Dacă inițiem o conversație spontană cu o persoană necunoscută într-un spațiu public, se întâmplă numai în mod absolut excepțional și ciudat. Odată trecuți de vârsta de treizeci de ani, este chiar o mare surpriză dacă ne mai facem un prieten nou.
Dacă analizăm îndeaproape cauzele alienării moderne, o parte din însingurarea noastră se reduce la cifre. Miliardele de oameni care trăiesc pe pământ au transformat ideea de a vorbi cu un necunoscut într-o amenințare.
În vreme ce beduinul înconjurat de sute de kilometri de deșert manifestă disponibilitatea psihologică de a-i oferi unui străin o primire călduroasă, contemporanii săi din mediul urban, deși cu nimic mai bine intenționați sau mai generoși, trebuie, pentru a-și păstra măcar o fărâmă din pacea interioară, să nu dea nici măcar cel mai mic indiciu că ar remarca măcar milioanele de oameni care mănâncă, dorm, se ceartă, copulează și mor la doar câțiva centimetri distanță de ei. Este greu să-ți păstrezi optimismul în privința omenirii după o plimbare pe Oxford Street sau după o escală pe O’Hare.
Abordați pe stradă de o persoana bolnavă, plăpândă, derutată sau fără adăpost, trecătorii își feresc privirea, spunându-și că o agenție guvernamentală are să le rezolve problema. Din punct de vedere strict financiar, noi suntem mult mai generoși decât au fost vreodată strămoșii noștri, renunțând la aproape jumătate din veniturile noastre pentru binele în comun. Însă facem asta aproape fără să ne dăm seama, prin mijlocirea anonimă a sistemului de impozitare. Mai mult, cel mai adesea o face animați de resentimente la gândul că banii noștri se duc pe tot felul de cheltuieli birocratice sau pe achiziționarea de rachete.
Oricât de izolați am devenit, nu am abandonat cu totul speranța de a întemeia relații. În lumea în care trăim nu ducem lipsă de locuri în care să cinăm, să “socializăm” într-o companie selectă. Orașele sunt pline și se mândresc cu numărul și calitatea restaurantelor. Lipsesc însă locurile care să ne ajute să legăm prietenii. Avem nevoie de mecanisme sistematice prin care să ne ajutăm clienții să se cunoască între ei, să aibă încredere unii in ceilalți, să dizolvăm clanurile în care oamenii se împart în mod cronic sau să-și deschidă inima și să-și expună din slăbiciuni.
