Unul dintre cele mai cunoscute dictonuri rămase de pe vremea romanilor este ”Mens sana in corpore sano”, adică ”Minte sănătoasă în corp sănătos”. Cele două milenii scurse de la enunțarea lui reprezintă o perioadă care a dovedit că acest dicton este perfect adevărat. Și, totodată, o explicație pentru implicarea unei companii de ITdin Cluj, AROBS, în susținerea unui eveniment precum maratonul internațional care a avut loc zilele trecute la Cluj.
Probabil toți depunem o muncă sedentară, care ne obligă să stăm în birou, să vorbim la telefon tot mai mult și uităm să mai și facem mișcare. Uităm că mișcarea este, de fapt, cea care ne făcea să mergem din punctul A în punctul B până acum 100 de ani. Astfel, mișcarea a făcut posibilă evoluția. Totodată, în decursul istoriei, mișcarea a fost cea care ne-a ajutat să supraviețuim: fugeam ca să ne apărăm sau ca să strângem hrană. Cine fugea mai repede scăpa de inamici, indiferent că era vorba de animale sau de alți oameni.
În ultimii ani însă, suntem tributarii unei vieți sedentare, o viață care nu ne mai provoacă sau nu mai aduce satisfacțiile de odinioară. Nu le mai avem nici măcar pe cele din copilăria noastră. În plus, inclusiv copiii devin inactivi din acest punct de vedere, nici ei nu mai fac mișcare. Când sunt mici, copiii obișnuiesc să fie individualiști, să se gândească doar la ei. Pe măsura ce cresc, ei învață să se uite la cei din jur, să împartă ceea ce au și să ajute. Școala are un rol decisiv în a-i învăța să lucreze în echipe deoarece, de multe ori munca individuală creează o competiție ce poate afecta calitatea rezultatelor unui proiect de echipă.
O viziune despre viitor: spiritul de echipă
Însă implicarea mea, ca fondator acum 16 ani a unei companii din domeniul IT, într-un eveniment care promovează mișcarea este și expresia unei viziuni a viitorului. Un eveniment precum maratonul internațional este o formă de socializare și de implicare în comunitate. Este vorba de depășirea propriilor limite, sunt autoimpuse și nu conștientizăm acest lucru. Toate acestea reprezintă valori sociale valoroase pentru un individ, pentru o companie, pentru o comunitate.
Pot să spun că am testat eu însumi aceste valori. De la primul maraton (ștafetă), la care am participat, la care eram eu împreună cu alți 3 colegi, am ajuns ca acum, în 2014, la a patra ediție, să fim peste 30 de colegi care participă. Oamenii au început să conștientizeze că mișcarea, alergarea, îi face să își depășească limitele, ceea ce este evident un avantaj într-o societate competițională.
Pentru mine, participarea la maraton a fost o continuare, nu un început. Am făcut mai mult opt ani un sport de echipă, polo pe apă. Drept să spun, în acea perioadă uram alergarea. Apoi am schimbat și am făcut karate, când a trebuit să iubesc alergarea. Am ajuns la centura neagră, am devenit instructor în stilul Shotokan. Am pregătit alți sportivi în Cluj când eram student, atât cât îmi permitea timpul. Cele două sporturi mi-au deschis mai multe uși și mai multe perspective.
Pe de o parte, la polo trebuia să te bazezi pe echipă ca să câștigi: puteai, ca individ, să ai un meci extraordinar, dar echipa ta să piardă, iar acest lucru m-a format într-un anume fel. De cealaltă parte, karate-ul este un sport individual, de cele mai multe ori erai doar cu adversarul față în față, cu excepția competițiilor de echipă, în care erau meciuri de câte cinci persoane sau kata, unde trebuia să te sincronizezi cu alte două persoane. Karate-ul m-a format într-un alt fel: am învățat să mă bazez pe propriile mele puteri, să am încredere în lucrurile pe care le cunosc și să le fructific, iar în echipa eram de cele mai multe ori cel care înclina balanța spre victorie, chiar dacă făceam un meci egal, echipa având prioritate.
Prin prisma acestei experiențe, mi-am dat seama că echipa – conceptul de echipă – este ceva ce lipsește atât din sistemul românesc educațional, care este bazat foarte mult pe individ și pe realizarea individului, cât și în firmă. Putem fi extraordinari ca indivizi, dar ca echipă să eșuăm lamentabil, din păcate. Crearea spiritului de echipă este susținută permanent de AROBS. De aceea, la maratonul din Cluj, noi susținem de peste 3 ani proba de ștafetă, unde aleargă patru persoane.
Aici discutăm de o structură dezirabilă a personalității. Tocmai din acest punct de vedere este semnificativ faptul că mulți dintre colegii mei din AROBS participă la proba de ștafetă. Este vorba de o încurajare a muncii în echipă, pentru că suntem, până la urmă, dependenți unii de alții. Ștafeta este doar un exemplu de ceea ce înseamnă cu adevărat spiritul de echipă. Este momentul în care îți asumi un rol în cadrul echipei, te obișnuiești cu echipa și conștientizezi că aveți același scop. Apoi urmează o muncă împreună și, în final, rezultatul. Asta înseamnă și în AROBS spiritul de echipă, să renunți la individualism pentru rezultate mai bune într-un colectiv.
În plus, trăim într-o comunitate, iar o astfel de mentalitate de echipă ne încurajează să fim mai toleranți unii față de alții și să ne sprijinim. Dacă mă antrenez cu cineva, pot să am o zi mai bună sau mai proastă, dar ne susținem, în cele din urmă unii pe alții.
Puterea exemplului personal
Dar trebuie să spun că implicarea în astfel de proiecte a început cu mine. În anul 2008, am participat la maratonul DHL din Predeal. Împreună cu o echipă de patru persoane, am reușit să finalizăm acest maraton undeva între primii 20. Suntem foarte mândri de acest eveniment. De-a lungul anilor am încercat să mă autodepășesc. Am alergat primul semimaraton determinat de un prieten medic chirurg – Bogdan, mai exact am fost înscris și anunțat de pe azi pe mâine că urmează să participăm. Am terminat acest semimaraton umăr la umăr. Credeam la acea vreme că a finaliza semimaratonul este cel mai important lucru. De atunci, am transformat această participare într-un ”clasic” pentru noi. În fiecare an, alergăm la un semimaraton, indiferent cât de mult sau de puțin pregătiți suntem, cât de bună sau de rea e vremea.
Am considerat că exemplul personal este cel mai important pentru comunitatea și pentru oamenii cu care lucrez, iar acest lucru a contat în mărirea considerabilă a echipei. Îmi doresc ca oamenii să știe că nu exista nici o limită în ceea ce fac. Am încercat să fiu un model în această privință, să demonstrez că se poate, chiar dacă este dificil. Este un exercițiu de voință și de efort mental. Toate Blocajele se afla în mintea noastră.
Pentru mine, ca sportiv – cu o greutate peste medie (BMI de 33 ), nu este ușor, dar reușesc să depășesc momentele grele. De-a lungul traseului sunt multe momente în care îmi vine să renunț, dar știu că trebuie să merg până la capăt. La fel și în viață am încercat să depășesc aceste momente și să ajung la final.
Alergarea este doar începutul.
Foto: Arhiva personală Voicu Oprean
