– “80% din timp sunt fericită cu el, nu am ce să îi bag de vină! Bine! Poate doar câteva chestii minore peste care pot trece, dar cu toate astea, zilnic îmi caut răspunsuri dacă sunt în locul bun, dacă sunt în relaţia bună şi dacă, nu cumva, aş putea găsi totuşi, ceva mai bun pentru mine. Oare chiar am luat-o razna? Mă sperie gândul acesta şi vin iarăşi în apărarea mea spunându-mi că nu mi-e de ajuns! Vreau să fiu privită ca femeie şi nu ca o parteneră de viaţă. Eu nu îi sunt colegă de apartament. Sunt FEMEIA din viaţa lui.”
Oare asta e tot ce vrem? Să fim femeia cuiva? Acest sentiment de ipotetic control şi siguranţă, de complacere în viaţă pe care o ducem împreună cu el, gândea psihologul din mine.
– “Asta înseamnă să depinzi, cumva, de el?”
– “Nici vorbă! Sunt femeie independentă, cu dorinţe proprii, cu o carieră construită cu efort şi sacrificiu…eu nu aparţin nimănui decât mie însămi”, insistă ea.
– “Dar vrei să simţi în acelaşi timp că aparţii cuiva…pentru că spuneai că asta îţi dă un sentiment de siguranţă de care, clar, avem cu toţii nevoie”, am continuat eu în căutarea unor clarificări.
– “Da! Am nevoie de confort şi siguranţă şi poate control…nu ştiu! Nu mai ştiu!”, îmi spuse ea cu o privire pierdută cerându-mi răspunsuri.
S-a terminat ședința noastră de psihoterapie și ea a plecat, dar am continuat-o eu gândindu-mă că lumea de azi ne-a făcut mult prea anxioşi. Ne e frică să nu pierdem lucruri, să nu pierdem persoane. Vrem prea multe şi nu ştim ce vrem. Fugim după mulţi iepuri şi prindem ghiocei…ne pierdem focusul şi implicit, parcă ne pierdem pe noi. Suntem atât de focalizaţi pe noi înşine, prosperitate financiară, gratificare sexuală. Asta e tot? Suntem atât de singuri, de fapt?
De ce ne e nouă, femeilor atât de dificil uneori? Poate pentru că nici noi nu ştim ce vrem!?!? Ne construim viaţa bazându-ne pe o grămadă de aşteptări de la noi şi de la ceilalţi. Ne dorim independență, dar în acelaşi timp, apartenenţă. Ne îndrăgostim, ne place sentimentul, îl construim împreună cu el, iar apoi ne dorim parcă puţină stabilitate. I-o cerem şi îl ducem într-acolo încât şi el să creadă că o vrea, astfel încât, ajunge să ne-o ofere. O avem! Apoi ne dăm seama că poate nu ne-am focalizat pe noi suficient de mult şi începem să cerem, să facem, să mergem uitând între timp de unde am plecat şi începem să încercăm să controlăm dragostea (ca şi cum am putea face asta). Nu ne iese şi ne trezim nemulţumite! Vrem mai mult? Vrem ce am avut înainte? Dar cine mai ştie oare? Știm că vrem altceva decât avem acum!
Vă întrebaţi unde e greşeala? La început cred eu! Cred că e nevoie să stabilim de la început ce ne dorim! O femeie înţeleaptă mi-a spus la un moment dat că putem avea carieră şi familie, dar nu în acelaşi timp, în aceeași măsură. Şi e important să acceptăm că, cel mai probabil, cele două nu coexistă (sau poate o fac foarte greu şi ajungi să fii, din nou, nemulţumită!). Şi totul pentru ce? Este un timp potrivit pentru ambele. E nevoie să ţi le planifici bine, să ştii că pot exista piedici şi să accepţi că dacă vrei familie, la un moment dat va trebui să faci rabat de la carieră (Atenţie! Nu să renunţi de tot la ea!).
Ştiu! Uneori, nimeni și nimic nu te aduce mai aproape de punctul de fierbere ca o femeie! – din toate punctele de vedere, însă (sic!).
Doamnelor, acestea suntem chiar dacă nu ne place să auzim de fiecare dată asta. Dar este foarte clar că fără noi, viața lor ar fi mult prea plictisitoare!
Domnilor, ați zâmbit? O meritați!
Surse foto: someecards.com, janarobbins.com
