A fost odată ca niciodată, ca dacă n-ar fi fost, n-am fi știut nici noi povestea celor trei purceluși. Trei frați, unul mai rotofei și cu coada mai cârlionțată decât celălalt. Sigur, se deosebeau ușor datorită aspectului (tocmai am stabilită că fiecare dintre ei era mai așa și mai așa) dar și mai bine se deosebeau prin stilul de viață.
Cel mai mare, bonviveur convins, se dedica plăcerilor stomacului, mâncând finețuri și lături de-a valma și scăldându-se în valuri de vin și mări de bere. În scurtele pauze dintre mese și chiolhanuri, și-a construit o casă. E drept, pereții erau făcuți din dopurile de plută ale sticlelor de vin, geamurile erau din foliile transparente rămase după un chef monstru cu brânză topită feliată, iar acoperișul era făcut din capace de bere, unele chiar câștigătoare la promoții dar neîncasate încă.
Cel mijlociu avea o altă pasiune: îmbrăcămintea. Cunoștea pe dinafară colecțiile proaspăt lansate de casele de modă, știa pe dinafară perioadele de reduceri din mall-urile din cinci județe plus Austria, se îmbrăca în trend și era în stare să dea oricât pe un fular Burberry. Casa lui era construită din etichete de firmă, pagini cu pictoriale din reviste de modă și pe post de acoperiș avea o umbrelă asortată la peretele dinspre est.
Purcelușul cel mic era din cu totul alt film. Mâncarea îl interesa doar așa, când nu mai putea de foame și nu știa de ce leșină căzând brusc de pe toate cele patru picioare. Ocazional consuma câte un pahar de vin, dar nu mai mult. Nu se omora nici după țoale, fiind în stare să poarte același șorici zile în șir. Nu făcea asta din nepăsare, era pur și simplu distrat și distras, capul său era mereu în nori, stomacul său era mereu plin de fluturi, inima lui se afla mereu în pragul exploziei și nu trecea zi fără să întâlnească dragostea vieții lui, cu care „de data asta rămân pe vecie”. Casa lui…ei bine, purcelușul cel mic nici măcar nu avea casă, socotea că iubirea-i scut destul în fața intemperiilor, în fața primejdiilor de tot felul. Desigur, se înșela, lucru care i s-a demonstrat în momentul în care a fost mâncat de lupul cel rău care se distrase puțin mai devreme în acea zi demolând casa din dopuri de plută și dând focului casa din etichete și pagini cu pictoriale din revistele de modă.
Morala acestei povești cu final oarecum nepotrivit așteptărilor noastre e că viața ne suflă acoperișurile și ne bate tuturor la ușă cu ditamai ciocanul într-o mână și cu o notă de plată în cealaltă. Important e să găsim un echilibru în tot ceea ce facem, în tot ceea ce suntem și, în final, totul va fi bine. Drink, dress, love, așadar, dar nu-ți pierde cumpătul. Capul poți să ți-l pierzi din când în când, uneori merită.
Sursă foto: stockphotos.ro, pinterest.com
