Era încă beznă afară, în dimineaţa aceea friguroasă din luna decembrie a anului trecut, când m-am apropiat cu paşi repezi de clădirea Institutului Oncologic din Cluj. De-a lungul anilor, am trecut de foarte multe ori pe lângă acest spital despre care am tot auzit că are un bun renume în întreaga ţară, şi chiar peste hotare, mai ales graţie personalului său de o calitate profesională şi umană demnă de toată stima. În zorii acelei zile însă, traseul meu a fost uşor diferit. Am urcat treptele clinicii cu inima foarte strânsă. Nu doream, sub nicio formă, să vizitez acel loc, dar viaţa, cu ale sale căi întortocheate şi adesea dureroase, nu îmi arătase atunci o altă alternativă. De fapt, mersesem acolo pentru o persoană care, inclusiv azi, este una foarte specială pentru mine şi faţă de care, în sufletul meu, port o iubire imensă. Acesta este motivul pentru care, atunci şi acolo, am simţit, uneori, că lumea este pe cale să se prăbuşească, astfel că nimic din ceea ce a fost atât de frumos nu va mai fi la fel ca înainte.
Pe măsură ce avansam pe culoarele curate ale spitalului, paşii îmi deveneau tot mai lenţi şi privirea tot mai pierdută. Îmi era greu să înţeleg, pe moment, de ce atât de multă lume se aduna în acel loc încă de la primele ceasuri ale zilei. Era deprimant să văd atât de multă lume bolnavă. Chiar atât mulţi?! Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, cu toţii laolaltă împărtăşeau aceiaşi agitaţie apăsătoare, păstrând, totuşi, o licărire de speranţă în ochi. Similar ca într-o uzină unde se lucrează la turaţie maximă 24 de ore din 24, acele feţe necunoscute şi îngândurate intrau pe o uşă, ieşeau pe cealaltă cu hârtii în mână, îi preluau unii, pentru ca apoi, în aceiaşi ordine strictă, să îi îndrume alţii spre diverse uşi unde li se pierdea urma…
Persoana mea dragă mă aştepta şi nu mică i-a fost bucuria când m-a văzut. Am tot povestit cu entuziasm, deşi, culmea, în asemenea momente şi într-un asemenea loc e foarte greu să radiezi bucurie şi elan. Dar o faci… dacă lângă tine este cineva foarte drag, faţă de care simţi cel mai nobil sentiment din univers, orice s-ar întâmpla, nu poţi să fii decât la înălţime. În plus, nu văzusem nici pe departe totul. La un moment dat, persoana aceea dragă a trebuit să stea o perioadă relativ scurtă la terapie intensivă unde mi s-a recomandat că nu ar fi bine să cobor. Înţelesesem faptul că „Sectorul Hard” al Institutului de Oncologie are program restrictiv şi, în general, e doar pentru suflete tari. Trecuseră însă două zile fără să ne întâlnim, realitate pentru care am decis că, orice ar fi, voi merge, totuşi, ca să văd acel suflet drag. Ce putea să mă oprească? Pentru cei scumpi inimii noastre şi pentru zâmbetul lor unic oare ce nu acceptăm să fim în această viaţă: Batman, Superman, Ironman. În plus, credeam eu atunci, „Sectorul Hard” e locul unde suflete atinse grav de boală au atins deja desăvârşirea în măiestria de a construi şi de a consolida Speranţa. Întâlnirea mea cu locul a fost însă copleşitoare.
Sunt momente în viaţă când, indiferent de poziţia corpului, propriul tău suflet stă numai în genunchi. În acele clipe, nu mai eşti nici Superman, nici Ironman, ci pur şi simplu: Blank! Atunci şi acolo, doar inima îţi mai bate cu putere, fiind singura care îţi conduce paşii, mai ales dacă ea este alimentată de un simţământ încântător faţă de o altă inimă căzută poate în ruină. Nu mai auzi raţiunea, logica pare că a amuţit şi doar inima (dacă ai cu adevărat aşa ceva) mai poate vorbi cu putere, făcându-te să simţi totul la intensitate maximă. Am simţit şi eu ceva de gen când mi s-a spus că persoana mea dragă va fi bine şi că este în afara oricărui pericol. După 30 de ani, am reînvăţat cât e de aparte să primeşti cadouri minunate de Moş Nicolae. De fapt, eu primisem mai mult decât atât. Sufletele pe care le-am cunoscut în „Sectorul Hard” şi de care m-am ataşat cu o rapiditate surprinzătoare trăiau speranţa în plenitudinea ei şi iubeau viaţa, chit că unii ajunseseră la limită, implorând aproape un miracol. Cei pierduţi pe căile speranţei eram, de fapt, noi, cei de afară care intram, realizând, abia într-un final, că simpla noastră prezenţă, cu iubirea în inimă şi cu zâmbetul pe buze, era cel mai miraculos combustibil pentru ca cei în cauză să îşi poată consolida nădejedea că ne vor vedea şi se vor bucura de noi încă mult timp de aici înainte. Şi asta pentru că unde este Viaţă acolo este Speranţă, iar cine trăieşte şi speră cu siguranţă are multă iubire de oferit. Nu întâmplător. Pentru el şi pentru cei dragi din jur, un minunat răsărit va ţine mereu inimile vibrânde…
Surse foto: lord-of-lost-souls.deviantart.com, uthmag.com
