Când decizi să participi la un anumit spectacol, te aştepţi ca acea reprezentaţie să te relaxeze şi să îţi creeze o stare de bine. Nu ar avea sens să faci toate demersurile necesare vizionării, ca să părăseşti sala iritat. Prea multe sunt activităţile zilnice impuse, ca să îţi mai faci singur neplăceri, aşadar, cu siguranţă, vrei ca alegerea făcută să te desfete.
Dar ce faci atunci când show-ul e exact aşa cum doreai sau chiar peste aşteptări, însă tot răsfăţul văzului şi al auzului e perturbat de grădina zoo, ce constituie uneori publicul? Pe eternul principiu „ hai să nu ne deranjăm aproapele”, atunci când mergi la teatru cu iubi, nu-ţi lăsa repetitiv căpăţâna pe umărul vlăjganului, întrucât nimeni nu a plătit bilet pentru a-ţi urmări povestea sufocantă de amor. Lăsaţi-ne spaţiu de vizionare, căci zău, puteţi să vă coaseţi unul de altul şi peste două ore.
Vocea care anunţă să ne închidem telefoanele mobile, nu recită doar o poezie pe fundal, ci chiar înseamnă că trebuie să-ţi apuci smart phone-ul şi să-i iei maul. Ca să nu pun accent pe actul artistic, căci poate sună scorţos, setarea telefonului pe modul silenţios e de fapt o formă de respect faţă de munca semenului. Când îţi zdrăngăne dispozitivul în plină reprezentaţie, e ca şi cum la locul tău de muncă, în timp ce studiezi concentrat nişte rapoarte, vine cineva şi-ţi vomită pe toate hârtiile.
Fiecare părinte cunoaşte ce progenitură are, astfel dacă vă ştiţi copilul ca fiind agitat, de ce îl luaţi în locuri în care trebuie să stea liniştit? Se chinuie el în primul rând, apoi voi, pentru că trebuie mereu să shhshhh-iţi şi bineînţeles, ceilalţi spectatori. Replica cea mai frecventă ar fi aceea că nu am cu cine să-l las. Dacă e un spectacol atât de important pentru voi, tot se găseşte un bunic, frate, vecin, prieten, bonă, care să stea cu copilul până participaţi la eveniment. Iar dacă nicicum nu se leagă, atunci ar trebui asumat tot ce presupune prezenţa unui vlăstar în cadrul familiei şi frecventat doar acele spectacole unde şi cel mic poate să se manifeste conform vârstei.
Oricât de cuminte ar fi liliputanul, tot nu-i puteţi pretinde să aibă răbdare la un concert de cântece în franceză, pentru pian şi voce. La un astfel de eveniment m-am aflat zilele trecute şi mare mi-a fost mirarea să văd un număr considerabil de copii în sală. Ce i-ar fi putut ţine interesaţi? Sigur nu limba, care le era de neînţeles, nici emoţia transmisă prin muzică, pe care nu o puteau recepţiona conform CNP-ului.
Şi uite aşa, în timp ce solista prezenta ce piesă urmează, din spate s-a auzit în forţă, „ s-o gătat? mergem?”, întrebare ce era repetată periodic. În faţă era o fetiţă tipic Disney Channel, care s-a foit şi trântit dintr-o parte în alta, a imitat prin gesturi largi pianistul, a vorbit, a râs şi s-a mai liniştit doar când a primit telefonul de la mami, ca să filmeze. Adică să-l plimbe în toate direcţiile, cu lumina puternică emisă de ecran şi apoi să o provoace şi pe fetiţa de lângă, mai cuminte de altfel, întru vizionare. Un alt gest necugetat e acela de a pune doi copii alăturat, căci sigur vor căuta motiv de chicotit, pe când intercalarea părinţi – copii va avea ca rezultat mai mult control. Aşa, doamna mamă tot încerca să-şi strunească prunca, întinzându-se peste copila aflată între ele, desigur cu efect redus. Păi nu mai bine venea singură sau rămânea la domiciliu, chiar? Astfel nu îşi mai punea nici ea mâinile în cap în semn de disperare, fiica se juca liniştită acasă, iar noi puteam urmări, aşa cum s-ar fi cuvenit, un concert valoros.
Mirosul stătut de transpiraţie e ceva greu (spre imposibil) de scuzat, într-o sală de spectacole, în vremurile în care trăim. Totuşi, cum se face că cei care put nu sunt frapaţi de propriul odor? Duhoarea bate numai pe orizontală, nu şi pe verticală? Prefer să-mi imaginez că individul în cauză a călit ceapă înainte de concert şi nu a mai avut timp să-şi schimbe bluza…şi cum trebuia să o ardă intelectual, ne-a onorat cu prezenţa. Ioi, mulţumim că ne-ai amplificat starea de transă!
Sursă foto: nydailynews.com, plaiuluminatu.ro
