Emigrația este o boala incurabilă. Și ca orice boală și emigrația implică suferințe. Suferințele nu sunt doar ale tale ci și ale celor din jur care îți împărtășesc statutul de pribeag plecat în lume. Suferi pentru lipsa celor dragi, a casei părintești, a cotidianului familiar pe care nu-l vei mai regăsi niciodată. După emigrare, nimic nu mai e ca înainte. Chiar și amintirile se frâng în două: cele de acasă și cele de acolo.
Când trăiam departe de țară, reveneam în România cu mare drag de sărbători și mai ales de Crăciun. Veneam cu mașina de la 2000 de Km, traversând Europa din Bruxelles, la Cluj. De regulă făceam drumul în două etape. Una cu autostrăzi, până-n Ungaria unde petreceam o noapte ca să-mi adun forțele pentru cealaltă parte din drum. Când dădeam cu mașina în gropi, la propriu, când auzeam bătut de covoare și guițat de porci sacrificați printre blocurile din Mănăștur, știam ca am ajuns acasă. M-au întrebat mulți de ce m-am întors, de ce am părăsit acea lume civilizată ca să trăiesc din nou aici. Răspunsul e simplu : aici mă simt la mine, aici sunt acasă. Și cum zic englezii, « there is no place like home ».
Ca refugiat politic am avut interdicție 5 ani să intru în România. Așa că am avut timp berechet să vizitez părți din lumea care până atunci nu-mi fusese accesibilă. Avid să văd și să aflu cât mai multe, mă întorceam din concedii sătul până la refuz de catedrale, muzee, castele și curiozități locale de tot felul de prin locurile vizitate. Dar peste tot pe unde am umblat am găsit câteva lucruri comune : curățenia străzilor, curtoazia șoferilor și amabilitatea, care chiar dacă pare falsă uneori, este mai plăcută decât încrâncenarea și bădărănia cocalarilor care circulă cu bolizi prin București. În rest, toți oamenii pe care i-am întâlnit, în orice colț de lume, sunt la fel. Au aceleași calități și defecte tipic umane.
Diferențele constau doar în nivelul de educație și de background cultural care estompează până la a face insesizabile pornirile prostești și cele bazate pe invidie, egoism și răutate. Și facem ce facem și ajungem la educație. În studenție și mai apoi, eram un mare fan al spectacolelor de teatru. De la o vreme nu mai pot să merg nici la teatru. Înainte, teatrul modela gusturile estetice ale spectatorilor. Astăzi, fuge după spectatori cu orice preț și a coborât grotesc ștacheta pentru a satisface gusturile înclinate spre vulgar și tabloid. Ca pensionar, mă bucur să-mi lucrez grădina și să-mi îngrijesc florile, să trebăluiesc prin casă unde este mereu câte ceva de făcut.
Evit, pe cât posibil să am de-a face cu oamenii pe care nu-i cunosc, nu pentru că aș avea o fire neprietenoasă, ci pentru că în amalgamul comportamental poți avea surprize neplăcute. Mai merg pe la munte, în excursii sau la schi. Dar și aici, pet-urile au invadat natura, iar hoții de lemne au despădurit numeroși versanți. Lucrurile se pot schimba în bine, pornind însă de la educație. Iar despre scoală și educație sunt atât de multe de spus și mai ales de făcut.
Sursă foto: old-picture.com, wallpaperswide.com
