Nu pot spune că ordinea mă caracterizează. Dar, ca orice dezordonat cu state vechi, am propria ordine interioară pe care o duc cu mine și încerc să o impun în tot ceea ce fac. De aceea, unii găsesc că este foarte greu să lucreze cu mine. Dar odată ce au înţeles sistemul, e mai greu să lucreze cu alții. 🙂
Citesc ziarele de la ultima pagină la prima. Cu toate acestea, nu am fost tentată niciodată să citesc o carte de la sfârșit.
Când beau vin însă, mai ales dacă este prima dată când iau contact cu licoarea unui producător, am ritualul meu. Vinul vreau să fie cald. Pe la 20 de grade. Indiferent de care este: alb, roșu, rose sau sec, demisec, dulce sau demidulce. Îmi torn puțin în pahar, cât să se murdărească paharul – cam 10 ml. Și îl privesc, mă minunez și îl miros. Apoi golesc paharul și îl las două-trei minute. Dacă încă îmi place ce simt, continui degustarea urmând etapele clasice ale degustării.
Să nu mă întrebați de ce fac asta. În timp, discutând și învățând mai multe despre vin și vinificare, unele dintre acțiunile mele au căpătat și explicații științifice. Dacă este cald, vinul nu își poate ascunde defectele. De parcă cineva ar vrea să îmbutelieze un vin defect. Sau, de parcă cineva ar vrea să fie mai mult decât om – adică o ființă supusă greșelii. Greșelii lui și plătitor de tribut greșelilor altora.
Mie îmi folosește acest ritual în special pentru a mă calibra. Sunt tentată, la intervale dictate de abstinență sau de abuz de licori minunate, să mă transform într-o mică bestie care refuză să guste din munca oamenilor de vin dacă nu ating idealul. Mintea mea cuprinsă de haos este readusă cu picioarele pe pământ de acest ritual al meu. Mă întorc la normalitate.
Normalitatea în meseria mea o definesc prin faptul că pot împărți cu aceeași plăcere un pahar de vin vinificat corect, de oameni care-și respectă meseria și își admit atât limitele cât și limitările date de soi, terroir etc. dar și un pahar de vin făcut cu un strop de geniu și cu mult noroc.
Normalitatea pentru mine e atunci când văd diferențe clare între o butelie de vin de 20 de lei și una de 2000 de lei. Pe una pot sa o beau în fiecare zi și să îmi aducă o stare de siguranță, ca o păturică. Pe aceea de 2000 de lei vreau să simt că o merit, vreau să o aștept, să mi-o doresc și să nu o obțin ușor.
Astfel, în așteptarea vinului românesc care să mă facă să îmi doresc să plătesc 2000 de lei pentru el, ciocnesc cu dumneavoastră un pahar de Versus alb de 2011 la 23 de lei și să se reinstaureze normalitatea în munca mea.
Surse foto: blog.kumkani.com, onehopeathome.wordpress.com
