Zǎrirea unor copii roşii la faţă care alergau de zor în curtea unei şcoli, mi-a declanşat amintiri chinuitoare de pe vremea când încă eram într-un sistem de învăţământ: proba de rezistenţă la educaţie fizică. O oroare obligatorie căreia nu i-am înţeles niciodată rostul.
După ce treceai de înghesuiala din vestiar, orele de sport erau chiar faine. Se dădea raportul, urma încălzirea şi apoi marea zbenguială. Unii colegi erau oripilaţi de gimnastică, cu a ei schemă “stând pe mâini cădere în pod”, alţii se opinteau frecvent în capră sau o răsturnau peste profesor, iar câţiva se împiedicau de propriile piciore la proba de viteză. Pentru mine totul părea uşor, până la blestemul rezistenţei!
Proba cu pricina se desfăşura undeva spre sfârşitul anului şcolar, când începeam să ieşim din sala de sport. Se ştia că orice oră urma sǎ se termine cu o alergare “uşoarǎ”, pe o distanţǎ mult prea lungǎ. But why? După ce am ţopăit toată ora, chiar trebuie să mai facem şi asta? Măcar atunci nu era presiunea cronometrului, dar marea încercare avea şi timp limită, desigur.
Şi iată-mă anual în ziua probei, când soarele era bine ridicat pe cer şi toropeala se instala deja, vreme numai bună de stat pe bancă la umbră. Dar nu, noi tocmai ne aliniam la start şi primeam ultimele instrucţiuni: alergaţi 2 ture în jurul şcolii, apoi vă îndreptaţi spre finish, nu cumva să vă opriţi după clădire, timpul în care trebuie să ajungeţi este de… aoleu, deja mă lua ameţeala. Şiiii start… Run, Forest! Run!
La început pare rezonabil şi te convingi că de data asta va fi altfel, că o să izbăveşti într-o bucată. Încet încet se încălzeşte şi parcă aerul nu mai intră cum trebuie în plămâni. Dar nu e problemă, perseverăm, că doar n-am făcut nicio lungime de clădire…
După prima tură, fruntaşii Duracell se detaşează, ăştia care par să se fi născut alergând. Cu greu apare şi mult doritul “loc de după şcoală”, acea oază de relaxare unde teoretic poţi fenta. Însă oprirea depinde de moralitatea de moment: trişez sau nu, îmi asum că staţionarea înseamnă scăderea notei, mai sunt şi alţi distruşi alături de care să sprijin clădirea?
Urmează ultima bucată, cea mai cruntă. Mâinile nu mai stau în poziţie şi deja trag spre pământ, muşchii picioarelor sunt înspre crampe sau cârcei, oxigenul e demult pe minus şi soarele ăsta insistă să ne “alinte”.
Nu mai ştiu dacă proba se dădea separat băieţi – fete sau dacă cei care ajungeau primii mai aveau energie de aclamări, însă tot timpul spre final, pe margine, stăteau susţinătorii la încurajat. Dacă aş mai fi avut un surplus de vlagă, m-aş fi băgat în toţi ca şi-n popice, să nu mai văd nicio urmă de bună dispoziţie.
Dar uite finish-ul, hai că se poate! Încercând să mai salvezi din dezastrul situaţiei, sprintezi pe final şi efectiv picioarele o iau cumva înainte, de ai senzaţia că se vor desprinde şi vor trece singure linia, în timp ce trunchiul se va izbi de pământ. Gata! E momentul steluţelor verzi şi a petelor, faza high a procesului şi interdicţia de a te aşeza. Bine, hai la plimbare atunci…
Nimeni nu m-a învăţat cum să respir corect sau nu mi-a dat vreun sfat privind facilitarea alergării şi aşa am rămas sechelată, încât azi mă uit la noul val de maratonişti şi nu înţeleg de ce şi-ar produce acest chin. Or fi o specie upgraded?
Sursa foto: someecards.com
