Vlad Petreanu se trezește foarte devreme. Alături de Monica Anghel și George Zafiu, aduce Deșteptarea în casele milioanelor de români care ascultă Europa FM. Interviul pe care-l veți citi mai jos nu urmează tiparele obișnuite. E transcrierea (parțială) unei discuții despre media, politică și călătorii, petrecută în jurul unei mese cu friptură de vită și vin roșu sec. Într-o zi, când oamenii vor redobândi răbdarea de a citi 30.000 de semne, voi găsi un loc în care să public discuția în întregimea sa.
AH: Da… Ieri am făcut un interviu, nu vreau să-i spun ratat, pentru că am învăţat ceva din interviul de ieri cu tine, cel pe care nu l-am înregistrat. Astăzi facem o poveste cu gură plină… lângă o tagliatta.
VP: E chiar dumnezeiască, nu ştiu… părerea mea! Dar ce-ai pus în sos?
AH: Sosul e foarte interesant. Adică, am condimentat foarte bine farfuria cu zatar, e un condiment care vine din Orientul Mijlociu, şi care conţine 6-7 plante din familia asta a măghiranului, inclusiv oregano, seminţe de susan, un pic de sare, nişte zeamă de lămâie. Apoi am făcut o emulsie de pătrunjel pe care am pus-o pe farfurie şi una de lămâie.
VP: Auzi, am o întrebare: ce a rămas duci acasă sau putem să mai mâncăm?
AH: Mâncăm tot!
VP: Tăi tu sau tăi eu?
AH: Te rog. Până la urmă, ai senioritate că să zic aşa.
VP: Domnule Hădean, sunteţi foarte meseriaş!
AH: Mulţumesc frumos. Asemenea şi dumneavoastră! Acesta este motivul pentru care îmi doresc de mult să fac un interviu cu Vlad Petreanu, pentru că eşti un meseriaş în treaba asta pe care o faci tu de mult timp, 20 şi ceva de ani, 23 de ani. De 23 de ani eşti ziarist.
VP: Da…
AH: Ce s-a schimbat? Câte s-au schimbat în ultimii 23 de ani?
VP: Că s-a schimbat tehnologia foarte mult asta îi primul lucru pe care l-ar observa cineva care ar veni de acu’ 30 de ani să zicem. Îmi permiteţi să vă mai ofer?
AH: Da, vă rog!
VP: Suntem în era digitală, oricine publică oricum doreşte. Când am început eu, lucrăm într-o tipografie cu tipar înalt care a fost înlocuită foarte repede de ceea ce se cheamă offset şi care încă se foloseşte acum, mă rog… un soi de offset. Tiparul înalt e aşa un fel de leviathan, un soi de dinozaur al tiparului care vine direct de la Gutenberg. Pentru puştimea de azi poate e interesant să înţeleagă cam cât timp trecea că să publici ceva şi cât de lung era lanţul tehnologic propriu zis, lanţ care impunea activităţi mecanice, fizice. În redacţie scriai la o maşină de scris, dacă era o redacţie bogată şi-şi permitea să aloce o maşină de scris, altfel scriai de mâna pe foi de hârtie. Oricum ai fi scris, textul trecea pe la şeful de secţie unde se adaugă tot cu pixul, se făceau corecturi, se scria peste. Hârtia asta astfel corectată, se ducea dup-aia la dactilo, unde o doamnă dactilografa. Foaia respectivă, scrisă la maşină, ajungea în tipografie.
În fiecare zi ziarul se punea în serviete, se lua din redacţii sub formă de topuri de hârtie dactilografiate şi se ducea la tipografie. La tipografie, unde ajungeau la o maşinărie uluitoare care ar trebui văzută măcar o dată-n viaţă de oricine ar vrea să înţeleagă cum a evoluat societatea umană, care se chema linotip. Era un proces tehnologic extrem de complicat. Acum, oricine poate publica orice într-o fracţiunea de secundă cu voce, video sau text, sau toate combinate în multimedia.
Ei, dincolo de tehnologie, s-a schimbat destul de mult modul în care se face presă sau mai bine zis ce presă se produce pentru a fi cumpărată de public. Presa a avut întotdeauna o înclinaţie către senzaţionalism. Până în 90, presa era aproape integral propagandă, după 90 s-a diversificat foarte mult, iar discursul a devenit cacofonic. Speranţele că publicul ar putea ajunge să consume masa publicistică, presa de investigaţie, anchete, analize, eseu, s-au năruit destul de repede. Ca să poţi să susţii o astfel de presă îţi trebuie nu doar un public care să cumpere, dar şi nişte oameni care să producă pentru publicul respectiv. Ori oamenii aceia se formează destul de dificil. Ei trebuie să treacă printr-un sistem de învăţământ, trebuie să aibă un anumit sistem de valori, trebuie să aibă o anumită educaţie.
AH: Înţeleg din ce-mi spui tu că nu are rost să ne tot plângem pe la colţuri că presa e aşa şi că presa e pe dincolo pentru că de fapt ăştia suntem cu toţii.
VP: Asta e o cale, o încercare simplistă de a… nu ţi-o reproşez ţie, adică ştiu discursul, ştiu că există, dar este o încercare destul de inabilă şi de simplistă de a scapă de responsabilitatea de jurnalist. Dacă omul e uşor de minţit, nu înseamnă că trebuie să-l minţi! Adică onorabilitatea elementară îţi spune că chiar dacă poţi păcăli pe cineva, nu trebuie să-l păcăleşti. Trebuie să-i spui, să-i atragi atenţia că se lasă prea uşor păcălit.
AH: Am pus întrebarea în felul asta pentru că acum trei zile, mi se pare, 2 sau 3 zile nu mai ştiu, “răsfoind” televizorul l-am auzit pe Ion Cristoiu spunând că presa e aşa cum e din cauza publicului pe care îl are.
VP: Da, o parte a presei speculează slăbiciunile publicului. Asta este un truism. Există hoţi pe lumea asta care sunt încurajaţi de faptul că îţi laşi uşa deschisă. Deci da, există hoţi şi pentru că există oameni care îşi lasă uşa deschisă. Există hoţi chiar dacă noi ne încuiem uşile. Dar asta nu înseamnă că poţi sta relaxat şi absolut indiferent şi poţi spune “asta e, există hoţi şi bravo lor, că dacă există proşti, există şi hoţi”. Nu, încercăm să-i învăţăm pe oameni să nu se mai lase furaţi. Cam ăsta este rolul nostru.
AH: Din multitudinea de interviuri pe care le-ai făcut în ultimii 20 de ani, care ţi-a rămas întipărit în minte cel mai bine? Există unul care e pentru tine mai mult decât oricare dintre celelalte?
VP: Da. E un interviu cu preşedintele Constantinescu, făcut la începutul lui 1997 pentru televiziunea TL7, interviu care m-a învăţat ceva profund despre gradul de cameleonism al politicianului care se adresează publicului, cameleonism care vine aproape natural. A fost un interviu care a avut care a avut enorm de multe particularităţi ciudate, a fost un interviu dat de presedintelele nou ales, Emil Constantinescu, care era extrem de popular în vremea respectivă. Fiecare staţie TV şi-a desemnat un reprezentant. Asta a fost condiţia preşedintelui, că el face un soi de conferinţă de presă restrânsă cu 4 televiziuni care vor transmite în direct. Şi a stabilit acolo nişte reguli pe care azi nu le-aş accepta dar pe care, pe atunci fiind toţi naivi, le-am înghiţit. De exemplu, nu puteam să revenim asupra întrebării, nu puteam decât să punem o întrebare pe rând, mă rog… nu exista un moderator.
Preşedintele a avut o singură condiţie pentru interviu, prin intermediul consilierului sau de presă, Petru Berteanu: “puteţi să mă întrebaţi orice pe parcursul celor două ore, dar la sfârşit vreau această întrebare: mai este ceva ce doriţi să transmiteţi poporului român?”. Asta era singură lui condiţie şi la momentul respectiv mi s-a părut onest. Adică ai două ore că să pui întrebări şi la sfârşit vrea şi omu’ să spună ceva. Sigur că ne-a păcălit încă o dată, că nu el decide, nu intervievatul decide când trebuie să încheie un interviu, dar eram la început, nu ştiam, se întâmpla în 97, mă rog… Şi am acceptat toţi asta. Şi întâmplarea face să-mi fi venit mie rândul să pun această întrebare şi am ezitat să… totuşi să îl întreb asta să nu-l întreb, să schimb finalul, să nu-l schimb…
Da’ aveam o înţelegere şi o regulă în jurnalismul clasic spune că dacă ai o înţelegere cu subiectul tău o respecţi. Asta e, i-ai promis un lucru trebuie să te ţii de cuvânt, că e o relaţie de încredere. Şi am zis “ok”, şi i-am pus întrebarea. Noi aveam milioane de telespectatori în momentul ăla, că toate televiziunile transmiteau la ora aceea acelaşi lucru. Constantinescu era încă foarte popular şi erau milioane de oameni care ne urmăreau. Încă o dată, era o întrebare aranjată, toată lumea ştia asta, tot staful tehnic al preşedintelui, toate stafurile tehnice şi de producţie ale tuturor televiziunilor. Singurul care nu ştia era publicul. Şi Constantinescu ştia pentru că el ceruse. Constantinescu s-a uitat fix la mine aşa, cam vreo 6 secunde, 7… în televiziune 7 secunde sunt 7 eternităţi, 7 secunde de tăcere sunt 7 eternităţi… S-a uitat fix la mine, sub toate camerele alea şi reflectoarele şi eu mă uităm la el şi am îngheţat pentru că m-am gândit…”ăstuia nu i-a spus Berteanu, nu i-a spus nimeni?”
AH: El de fapt construia o aşteptare.
VP: Da. În mintea mea erau un million de gânduri. Preşedintele şi-a scos ochelarii cu gestul ăla faimos al lui, a scos ochelarii… a oftat, un oftat lung privind în jos, după care a ridicat privirea lui fără ochelari, să nu stea nimic în drumul dintre lentilă şi pupilă, să nu mascheze nimic presupusă sinceritate a momentului de cabotinism pe care-l juca acolo în faţă noastră şi a spus: “Dacă tot m-aţi întrebat domnule Petreanu, va mulţumesc pentru această oportunitate şi da, este ceva ce nu am apucat să spun.” Şi a început un discurs. În momentul acela mi-am dat seama că un politician nu o să rateze niciodată ocazia unei ipocrizii, a unui cabotinism şi a unei minciuni. Preşedintele României era în culmea popularităţii sale. La începutul mandatului nu avea nevoie să spună o minciună şi cu toate astea a montat această minciună de propagandă doar pentru că a avut posibilitatea să o facă. Nimic nu-l forţă să o facă. Acela a fost momentul de ruptură în care am hotărât că nu există vreo clipă în care să-i poţi crede cu adevărat pe politicieni şi întotdeauna trebuie să fii sceptic chiar şi atunci când par să spună adevărul până în ultima clipă.
AH: Să-i lăsăm în pace o vreme şi să vorbim despre călătoriile tale. Tu ai fost recent în Iran.
VP: Da.
AH: Povesteşte-mi despre Iran. Ce ai văzut acolo?
VP: Iranul este exemplul clasic de societate schizofrenică, în care clasa conducătoare nu face decât să tragă de timp înainte de a se prăbuşi. Problema e că generaţiile tinere sunt expuse oricât de mult ar încerca să izoleze sistemul accesul la lumea exterioară, generaţiile sunt expuse… cum să spun… imaginii libertăţii sau imaginii unui alt sistem care e de success. Aşa cum noi în comunism am început să bănuim că ceva nu e în regulă cu sistemul ăsta, odată cu proliferarea casetelor VHS şi pe măsură ce am început să vedem la unguri la televizor, la iugoslavi şi chiar la bulgari că viaţa poate fi un pic diferită, aşa şi ei, generaţiile tinere, descoperă pe internet că în alte locuri oamenii sunt liberi să discute ce vor, să voteze pe cine vor, să se îmbrace totuşi cum vor şi că trăiesc destul de bine. Mai mult, nu trebuie să fii neapărat occidenta, european, pentru asta… nu trebuie să fii caucazian, nu trebuie să fii catolic sau trebuie să fii tot musulman. În Turcia trec anual cam 6 milioane de iranieni.Toţi oamenii ăştia se duc în Istanbul şi văd un oraş care este musulman, în care femeile pot purta sau nu hijab dacă vor, nu le opreşte nimeni să poarte şi niqab dacă vor, văd autostrăzi suspendate, poduri peste Bosfor, cartiere întregi de zgârie-nori, un oraş viu, vibrant, plin de bani, în care viaţă pulsează. După care se întorc în ţara lor, care este o ţară cu o istorie fabuloasă, de peste 2500 de ani.
AH: Cândva a stăpânit lumea.
VP:Da, cândva a stăpânit lumea.Şi văd că acolo este sărăcie cumplită, că oamenii n-au cu ce să se încalţe, că n-au cu ce să se îmbrace, că merg pe nişte drumuri îngrozitor de nenorocite, cu nişte maşini care trebuiau casate cu 50 de ani în urmă. Asta crează o presiune în societate şi până la urmă lucrurile se vor schimba.
Din păcate o să dureze un timp, probabil că o să se piardă nişte generaţii. Dar oamenii sunt formidabili. Vin la tine să te întrebe de unde eşti, ce faci în Iran, dacă îţi place ţara lor, ce ai vizitat, dacă mai ai prieteni, ce limbi vorbeşti, orice te întreabă. Unde ai făcut facultatea, ai călătorit, n-ai călătorit. Au aproape precum chinezii, o altă percepţie a secolului. Pentru ei 100 de ani e prea puţin să-şi formeze o părere.
AH: Foarte interesant!
VP: Mai ales când ai o istorie de 2500 de ani în spate, când citeşti în aceeaşi limba, în Farsi…
AH: Da, eşti mai relaxat în raport cu eternitatea.
VP:Da.
AH: Ai umblat mult prin lume. Unde ţi-a plăcut cel mai mult, cel mai tare? Există vreun loc pentru care ai părăsi România?
VP: Nu. Nu pot părăsi România. Nu sunt genul, îmi place să revin. Dacă ai mintea deschisă şi te duci într-un loc ca să cunoşti experienţe, să încerci lucruri noi, orice loc este interesant şi trebuie să fii deschis şi curios. Când am ajuns în Buenos Aires, absolut întâmplător – lumea o să spună citind asta “mama ce arogant e ăsta! cum să ajungi în Buenos Aires întâmplător?!” – cu mine mai era un cuplu de tineri. Cred că erau studenţi aşa la început, se iubeau foarte mult, erau înduioşător de îndrăgostiţi. El mai ieşise o dată până la Ruse cu maşina. Adică pentru cine nu ştie, traversase un pod, podul de la Giurgiu.
AH: Da
VP: Atât. Rusia este pe partea cealaltă a Dunării, atât. Asta e vizită lui în străinătate.
AH: A ieşit un kilometru.
VP: Da. Ea nu mai ieşise niciodată din ţară până atunci. Şi pentru prima dată zburaseră cu avionul, cu mai multe avioane, că e cu escală, trecuseră două mări şi Oceanul Atlantic, traversaseră Ecuatorul şi au ajuns pe alt continent. Îţi imaginezi ce înseamnă să fii tânăr, să fii cu iubita ta? Să n-ai nici o grijă, să ai 20 de ani? Şi-am ajuns în hotel şi cât făceau aia check’in-ul am zis hai să ieşim să ne plimbam şi aşa simţim oraşul Buenos Aires. Şi au zis “aaa noi nu, noi stăm să ne cazăm”. Lasă că ne-om caza, nu se întâmplă nimic. Totul e organizat de alţii, aveţi încredere! “Nu, după ce ne cazăm noi vrem să luăm un taxi să mergem că ne-a zis un prieten că este un outlet undeva înafara oraşului la 20 de km şi vrem să ne luăm nişte haine de piele, că sunt foarte ieftine aici.”
AH: Pfff!
VP: Şi mie mi-a căzut cerul în cap, că la vechii gali. Nu, nu i-am putut convinge, ne-am despărţit aşa cam iritaţi, cam reci. Eu eram enervat de căpoşenia lor, ei erau iritaţi de insistenţele mele. Şi-am traversat două străduţe Adi, am intrat într-o galerie de antichităţi şi în capătul galeriei am găsit o bătrână de 86 de ani care scria, caligrafia versuri de Pablo Neruda şi desena ea acolo în peniţă, că era pictoriţă bătrână, pe un soi de pergament pe care care-l făcea ea însăşi. Ştiu asta pentru că am vorbit cu ea, am stat de vorba cu ea. Era un soi de pergament pe care îl făcea ea însăşi din petalele florilor din buchetele mireselor, petale care cădeau pe treptele bisericilor unde se măritau fetele.
AH: Extraordinar!
VP: Deci ea se ducea în fiecare sâmbătă şi duminică la biserică şi aştepta să iasă miresele şi când se aruncau florile, strângea petalele după care le ducea acasă şi din petalele alea făcea hârtie. Şi pe hârtiile respective scria poezii de dragoste.
AH: Nu ştiu ce poate fi mai romantic de-atât! Maxim o geacă de piele.
VP: Da, exact! Şi m-am gândit la prostii ăia doi pentru care ar fi fost povestea vieţii lor dacă ar fi avut curiozitatea şi capacitatea de a alege între o haină de piele dintr-un outlet şi povestea vieţii lor, ştii?
AH: Bănuiesc că e posibil ca într-o zi sau alta să ni se întâmple tuturor lucrul asta, să nu fim în stare să alegem corect între o geacă de piele şi povestea vieţii noastre… Mai văd pe blogul tău din când în când, prea rar dacă mă întrebi pe mine, fotografii foarte frumoase de prin locurile în care te duci. Zi-mi despre fotografie.
VP: Eşti foarte drăguţ, dar eu n-am scânteie pentru fotografie!
AH: Şi totuşi am văzut nişte fotografii foarte frumoase.
VP: Nu, sunt corecte, pentru că atunci când am un hobby citesc despre el foarte mult şi încerc să înţeleg.
AH: Aş vrea să-ţi mulţumesc foarte frumos că mi-ai mai dat o şansă la interviu, după ce am ratat butonul de REC şi că ai stat atât de vorba cu mine.
VP: Vrei să opresc asta?
AH: Da. Mulţumesc!
VP: Cu plăcere!
