Pentru că iubim Clujul, am pornit în căutarea oamenilor cu poveşti frumoase, prin locurile oraşului pe care îl iubim. I-am întrebat de ce iubesc Clujul. Astăzi, fotograful nostru, Tiberiu Matei, îşi povesteşte dragostea pentru oraşul natal.
Iubesc acest oraș pentru că este orașul meu natal. Pentru că aici am crescut, aici am prietenii, aici am învățat, aici mi-am întemeiat familia, copiii mi s-au întors aici după peregrinările lor în lume, nepoții mă leagă de acest oraș mai mult decât orice de pe această lume… Iubesc acest oraș și pentru că nicăieri în altă parte nu mă simt acasă.
Iubesc Clujul şi pentru că prietenii plecați demult mă mai întreabă “Ce se mai întamplă acasă”? Și, după ce le spun că totul e ok, mai trag câte o vizită, se mai opresc în fața caselor în care au locuit, mai tragem o poveste despre cum a fost, despre primele povești de dragoste, despre vecini, despre câtă apă a curs pe Someș, despre prietenii plecați dincolo, despre prietenii plecați, plecați….
Apoi, mai vorbim despre Babeș, despre găurile prin care intram să ajungem la bazin, despre poarta de la intrare, despre portarul care se mira seara de câți vizitatori ies din parc, când el a vândut toată ziua doar cinci bilete…
Depănăm amintiri despre “U”, despre meciuri, despre deplasările cu camioanele la Oradea, Arad, Brașov, Targu Mureș, despre întoarcerile 
acasă.
Acasă..
Și mai iubesc și acest “acasă” în Grigorescu, la podul de-i spune azi “Napoca”, în clădirea colț cu Mamaia.
Cand Mamaia nu era, puteam da cu bățul direct în Someș, cand peștii încă aveau buletin de Cluj, nu de supermarket, cand îl auzeai de la o poștă pe controlorul Mihoc tunând și fulgerând în speranța că îți aduni undița și nu te mai găsește și pe tine fără permis.
Și Grigorescu, acel Grigorescu vechi care avea hotarul pe Drăgălina și se termina la capătul lui Donath, la acel capăt, după care o vreme era chiar capătul pământului…
Acel Grigorescu arhaic, mai mult grădini decat case, mai mult livezi decat grădini și care porneau din spatele caselor și urcau până în vârful dealului. Și livezile cu pomi și pomii gemând de rod și calendarul nostru de copii care știam data exactă a coacerilor! Și, poate și proprietarii care ne mai iertau de furăciuni dacă ele erau comise cu bună credință, cu milă pentru natură și înțelegere pentru proprietate.
Era o vreme când rar trecea o săptăâană să nu ieșim cu părinții la o drumeție. Prin Grigorescu (pe atunci avea alt nume, Rakoczy) pe Tăietura Turcului, pe coama dealului pe un drumeag tăiat de căruțe prin Pădurea Hoia, pe langă statuia lui Donath departe, departe până la pășunea Suceagului la izvor, iar de acolo, după o mică ojină, peste deal în Suceag, înapoi prin satul Cordoș, peste Tăietură din nou, și..acasă.
Și ieșirile la Sfântul Ion erau aventuri pentru care nu ajungea să te pregătești doar o săptămână! Drumul din oraș spre izvor te ducea, nu aveai de ales, pe strada Lingurarilor, drum nu tocmai comod nici nasului, nici siguranței personale, locuit, populat bine de vechii mănăștureni, dar de care neplăceri uitai la cabana Izvor, la un foc, la un flekken, la o minge.
Iubesc și amintirea cârciumilor: Dunărea, Butoiul Bătrân, Pescăruș, Arizona, Mamaia, Opera, București, Bulevard, Maison d’armee, chiar și braseria gării.
Da, chiar iubesc amintirea aromelor de la Mamaia. Cafeaua la prăjit, aburii care evadau pe ferestruica veșnic deschisă, aromele licorilor ce se serveau la ștampel, rom, coniac și vodcă, toate se-nșurubau cu cafeaua uneori ușor arsă și creau o poezie cu rime ascunse în nenumăratele păhărele, care uneori nu mai ajungeau pentru clienții mai tarziu sosiți.
Iubesc acest oraș chiar și pentru că nicăieri în lumea asta nu aș fi putut fi rugat la un loc de muncă să-mi dau demisia pentru că aparțin naționalității majoritare… Și, nicăieri în altă parte nu mi-aș fi putut pierde prieteni pentru că aparțin minorității.
Și, iubesc acest oraș și pentru că este Cluj, este Kolozsvar și este Klausenburg. Un pic din toate astea!
