În mintea unui artist: violoncelistul Adrian Naidin

În mintea unui artist: violoncelistul Adrian Naidin

Inspirat de Cel de sus, sau poate de cel de jos – așa cum o spune, judecând, amuzat, că ambii dau dovadă de mult talent, violoncelistul Adrian Naidin pregătește un spectacol extraordinar, care va avea loc pe 6 martie, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj Napoca. O reîntoarcere în orașul natal, de data aceasta cu un proiect hibrid, care nu este nici clasic, nici rock, “e doar apă și foc“, spune el, o aventură într-un univers imaginat la granița jazz-ului cu rock-ul, la granița muzicii culte cu un filon etno autentic. Prezentat cu casa închisă de două ori în aceeași zi la Teatrul Național din București, proiectul “Tari ca Piatra” nu reprezintă doar o banală revenire pe scenă a viloncelistului Adrian Naidin după incidentul petrecut în septembrie 2016, ci este o încununare a unor explorări inspirate,  într-o arie acustică hibridă. „Am analizat foarte bine muzica celor de la Phoenix și asta m-a ajutat foarte mult să nu cumva să redescopăr tocmai eu America. Știi tu, că se mai întâmplă și asta, să redescoperi America. Am făcut altceva decât ce au făcut ei, am căutat abordări noi în modul de a gândi și a compune muzica rock”, spune violoncelistul, un artist cu educație clasică, desăvârșită la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, dar care își spune povestea alternând cu ușurință genurile, fie în cheia jazz-ului inspirat dintr-un filon etno autentic, fie dând sensuri noi compozițiilor imaginate de Bach, Brahms sau Paganini. Este un artist carismatic și pasional, care și-a sedus publicul cu o voce incredibilă: un ambitus excepţional, un timbru de baladă românească din aceea care-ţi smulge sufletul din piept, o gradare şi un control pe care le auzi numai la marii cântăreţi de operă. A explorat, cu același succes, multe alte limbaje artistice, de la acordurile vesele ale folclorului prelucrat, până la conceptele abstracte ale jazz-ului contemporan sau ritmurile în forță ale etno-rock-ului.


Adrian Naidin cântă din nou, trecând cu măiestrie peste capriciile vremurilor, pentru a-și îmbrăca acordurile în iubire, adunată, în toate formele ei, într-un suflet zidit în emoții”. Până la urmă, dacă tot vorbim de emoții, ce te inspiră în muzică?

Adrian Naidin: Mă inspiră Cel de sus. Probabil și cel de jos. Nu știu să spun care dintre ei fermentează mai tare. Amândoi au, fără îndoială, talent uriaș. Devine parte din arta mea tot ceea ce mă mișcă în viața. Începând de la o lacrimă, de la atingerea unui obraz, începând de la un zâmbet, de la un sărut… Mă las inspirat de un dezastru interior, de suferința altui om, mă inspiră pierderea, regăsirea…  În general marile teme ale omenirii, viața, moartea, nașterea. Sigur, arta contemporană se raportează în special la viața contemporană, acesta este un fenomen, dar am neobrăzarea să afirm că mulți dintre acești artiști sunt mai degrabă sclavii unui stil. Deși, până la urmă, toți suntem sclavii sistemului nostru de gândire. Totuși, cât de ușor este să te inspiri din viața cotidiană, știind cât de grea este? Discuția despre postmodernism pare să fi aruncat în desuet temele mari, dar, totuși, să nu uităm cât de minunat tratează dragostea unul ca Mahler! Cum tratează el momentele frumoase ale vieții și, mai apoi, cât de temător se apropie de moarte! Vorbind de această din urmă temă, să-l amintim și pe Anton Bruckner, mult mai împăciuitor și mai intectualist, mai catedralic, când chestionează sfârșitul. Beethoven și Paganini vorbesc despre vitalitate, arta lor este o explozie de viață. Să nu uităm că Paganini nu e un simplu virtuoz, ci un extraordinar compozitor, extrem de tehnic în orchestrație. Este extraordinar cum se raportează la toate aceste teme evocate muzica portugheză veche, ca să schimbăm registrul. Mulți dintre artiștii mici care rămân mici din păcate, vorbesc doar despre realități imediate, despre hoție, sărăcie, despre societate de consum. Arta trebuie să rămână diversă, și acesta este un filon, dar mi se pare facil. În cazul meu, marile mele teme sunt legate mai degrabă de marile mele întrebări, iar celelalte, problemele, ne pot afecta, dar ce rost ar avea să afecteze și marea operă? E o rețetă învechită, dacă doriți, pentru că unul ca Beethoven, de pildă, nu s-a lăsat inspirat de faptul că îi mergea mai rău, că nu se spăla la timp și că nu ieșea din camera în care compunea nici măcar pentru nevoi fiziologice. Avea bani puțini sau mai mulți… nu prea s-a referit la asta. Pe Mozart avea să-I distrugă o mare iubire și nicidecum faptul că viața era grea. Marea lui iubire nu prea l-a iubit, și s-a căsătorit cu Webber. Sigur, mai vorbea și cu Mozart, pentru că avea nevoie de banii lui. Iată niște povești meschine, care rămân în zona mondenă, în timp ce Lacrimosa, pe care Mozart a scris-o în apropierea morții sale, este o bijuterie, o minunăție…  un acompaniament așa de bine făcut, că aproape că nu mai are nevoie de temă. Simțea moartea – iată o temă uriașă. În timpul acesta, cu siguranță că în cotidian se întâmplau multe, care au rămas anonime. Veți spune că în contemporan oamenii sunt distruși mai degrabă de un credit decât de o mare iubire. Nu știu ce să spun.

Vorbind despre spectacolul care va avea loc în 6 martie la Cluj, care anunță o aventură într-un univers imaginat la granița jazz-ului cu rock-ul, la granița muzicii culte cu un filon etno autentic, cum ai descrie combinația diferitelor genuri muzicale într-un spectacol?

Să ne gândim, iau un exemplu la întâmplare, la una dintre primele fuziuni din rock și hip-hop, pe care a făcut-o Aerosmith, cu 30 de ani în urmă, cu Run-D.M.C. Sunau extraordinar împreună. Există chiar nenumărate exemple de virtuozitate în acest sens. Reușita depinde, însă, de câteva date absolut necesare, cum ar fi o viziune muzicală sincretică și o strategie clară, care să se întâlnească într-o logică muzicală pentru ca, în cele din urmă, să formeze un limbaj muzical independent. O logică inspirată, care să unească, astfel încât să nu mai percepem mai multe stiluri. Un singur limbaj formează un singur stil. Cu clasicul s-au făcut nenumărate astfel de experimente, dar probabil că cel mai la îndemână ar fi să ne amintim de cei trei tenori, deși ei au făcut, mai degrabă, un splendid compromis, ieșind din sala de spectacol clasică, pentru a merge în piețele în care se strângea un public nu neapărat meloman. Au făcut un extraordinar serviciu muzicii culte. Să admitem că foarte mulți muzicieni ai secolului XX nu au avut gândire strategică și nu au realizat că trebuie să iasă din spațiul lor comod, în care așteptau publicul, pentru că s-ar putea ca acest public să nu mai vină. Sigur, vorbim de o muzică excepțională, dar poate că oamenii simt și nevoia de contemporan și poate că unii dintre ei nici nu mai erau obișnuiți cu sonoritățile muzicii culte. Sunt sigur că mulți dintre cei care îl ascultau pe Brian Adams cântând alături de Pavarotti au intrat mai apoi și într-o sală de concert. Acesta, însă, nu-I un stil anume de muzică, ci este vorba de o muzică cultă adusă în piață. Într-adevăr, Pavarotti a cântat și câteva piese pop cu voce de operă, dar acesta nu a fost un sincretism, nu a mers foarte departe. S-au adăugat două stiluri, care împreună sunau minunat. S-a făcut și în România, Holograf cu Angela Gheorghiu, de exemplu. Sincretismul presupune, însă, să iei ce este mai bun din ambele stiluri, pentru a face ceva nou. Iar acum o să vorbesc despre mine – nu din lipsă de modestie, ci doar pentru că nu-mi amintesc acum alt exemplu. Spun că aș cânta jazz, dar acestea nu sunt concerte de jazz neapărat. Nu sunt nici de classic, deși există minunate momente de classic. Ce este? Mi-e greu să spun. Rămâne să fie încradrat de teoreticieni. Până la urmă, epoca își alege artiștii, iar critica îi inventariază. Toate aceste stiluri, în cazul proiectului nostru, nu sunt pur și simplu adăugate, ca niște flori prinse în același buchet. În cazul nostru este vorba, de fapt, de un fel de ikebana. Are importanță ornamentarea acelor flori, poziția în care sunt puse, culorile alese, toate acestea fac stilul nostru diferit și nu este vorba de prelucrări. Este vorba de un nou stil. Cânt uneori doar cu violoncel și tobe, fără chitarile specifice rockului, sunt elemente de jazz, sunt elemente de classic, pe măsură ce trece vremea îmi dau tot mai bine seam ace trebuie să fac. Acest proiect se coace în mod natural, la foc mic, ca o pâine bine făcută. Ca să nu pară foarte sofisticat ceea ce spun, poate că ar trebui să amintesc un exemplu strălucit de sincretism, imaginat de Phoenix.  I-am analizat piesele lui Nicu Covaci, și el știe foarte bine ce face acolo, niciodată nu a mers orbecăind. Toate piesele lui sunt formate din trei moment diferite, asta îi definește stilul, sunt trei moment imaginate nu doar pentru a evita plictiseala, ci pentru a contura un stil minunat, cu o identitate clară. Momente instrumentale culese din diverse zone folclorice sunt amestecate cu rock-ul, vorbim de ritmuri foarte complexe, și la Nunta, și la Baba Novac, probabil Nicu Covaci este cel care a reușit, în cea mai inspirată manieră, să producă un gen sincretic limpede.

 Ce reprezintă violoncelul pentru tine?

Este prelungirea mea. Nu este ceva din exteriorul meu, ci din mine. Mâinile mele ar fi mai lungi puțin. Tocmai de aceea, când am avut un accident și nu am mai putut cânta la violoncel, ci doar cu vocea, m-am simțit amputat. Nu eram eu pe scenă, nu am putut să dau totul tocmai pentru că îmi lipsea violoncelul. Chiar atunci, pe scenă, am realizat cât de important este. Și nu numai pentru că stau cu el în brațe. Este ceva acolo. Chiar dacă de fapt cant cu voce și din când în când mai ating corzile violoncelului, e ceva acolo, ceva foarte special. Pot cânta mai bine cu vocea dacă țin violoncelul în mână.

 Ce pasiuni mai ai pe lângă muzică?

Șahul, tenisul și fizica cuantică. Strategiile, simbolurile, misterele… să ne gândim la șah, bunăoară. De mic mi-a plăcut șahul, m-a învățat tatăl meu să-l joc. Printre lucrurile care mă fascinează în cazul șahului este și limita asta a spațiului de joc, doar 64 de pătrățele. Îl asociez, cumva, cu limitele pianului, o poveste spusă de la clapa 1 până la clapa 88. În aceste cazuri, dezmărginirea se întâmplă în cadrul mărginirii. Infinitul în finit. Șahul, și el mărginit, cu soluții finite, mă fascinează, aș putea juca ore în șir, am jucat cu maeștri, și cu maeștri internaționali. La început am învățat de plăcere, cu tatăl meu, iar mai târziu am mers la concursuri. Între timp nu mai joc atât de bine (râde). Tenisul… va trebui să renunț la el acum, din cauza operației la mâna dreaptă, dar mi-a umplut multe dupa-amieze minunate alături de Horațiu Mălăele sau de alții. Mi s-a părut întotdeauna că ar fi vorba de o strategie de control asupra puterii tale. Nu poți lovi cu toată forța, pentru că trebuie să respecți spațiile de joc delimitate. Și, să te înfânezi, e o provocare… Cât despre fizica cuantică…, știi, enigmele sunt diferite de taine și ambele ne fascinează. Mi se pare fabulous saltul științific făcut până acum de umanitate și aștept noile drumuri croite de dorința și iscusința omului de a afla mai mult. Microunivers și macrounivers, ce mistere…!

 Știm că în 2013 ai devenit membru permanent al trupei Phoenix. Cum te-a influențat acest lucru în carieră?

Am înțeles mai bine propriul meu limbaj în muzica rock. Așa cum am făcut și în jazz. Am analizat foarte bine muzica celor de la Phoenix și asta m-a ajutat foarte mult să nu cumva să redescopăr tocmai eu America. Știi tu, că se mai întâmplă și asta, să redescoperi America. Am făcut altceva decât ce au făcut ei, am căutat abordări noi în modul de a gândi și a compune muzica rock. Pentru mine trupa Phoenix are o importanță covârșitoare și chiar dacă pare că generația tânără pare tentată să-i treacă cu vederea acum, concertele lor în spații largi sunt întotdeauna cu săli pline. Dincolo de asta, pentru mine este împlinirea unui vis. Să cânt cu o legendă. Cu o trupă pe care o ascultam fascinat când eram mic. Nicu Covaci mi-a făcut un dar extraordinar când m-a invitat să cânt alături de ei. De altfel, am avut două astfel de idealuri. Să când cu Phoenix și cu Holograf. Primul s-a împlinit, iar cel de-al doilea se va împlini și el, în martie, la Sala Palatului din București.

 Trăirile tale înainte de a urca pe scenă?

Cumplite.

Dacă ți-ai fi ales altă meserie în afară de cea de muzician, care ar fi fost aceea?

Un muzician mai bun.

Care este artistul tău preferat?

Ca intensitate, ca forță și uriaș impact, atins în doar câteva secunde, Baryshnikov rămâne pentru mine superlativul absolut în baletul mondial. O să aleg la întâmplare câțiva dintre preferații mei, dintr-o lungă serie… continuând cu o mare violoncelistă, care a murit de scleroză în plăci, Jaqueline du Pre, muzicianul cu cel mai trist și intens sunet pe care l-am auzit vreodată. Ascult și acum înregistrările ei, concertul de Elgar pentru violoncel și orchestră, bunăoară, și realizez cât de intens și de tragic este sunetul ei. Sunt mulți violonceliști în lume, dar nu am întâlnit o asemenea intensitate la niciun alt muzician până acum. Mihalkov și Tarkovsky sunt marii mei preferați în film, pentru intensitatea și bogăția fiecăreia dintre scenele lor. De la imagine, la lumină, cuvânt, durata scenei… de ce au ales să pună într-un întreg o anumită scenă și nu alta. Gândește-te, niște tipi filmați de sus, de la o înălțime optimă, nici prea de sus, nici prea de jos, doar cât să creeze tensiune. Este senzațional. Asemănător marilor compozitori care orchestrează. Nu știi de ce a vrut trombon în momentul acela în loc de corn. Sau fagot în loc de clarinet… Știi, însă, ce e extraordinar. Iar aceasta este viziunea de geniu.

Adrian Naidin_foto Romeo Zaharia