Cu ocazia verii, înainte de a pleca în călătorie pe alte meleaguri, am zăbovit ceva timp cu gândul la materialul publicat în revista Bulevard de către D-na Psiholog Diana Mateiu apropo de… cine mai gustă sinceritatea şi bunul simţ? În respectivul articol, Domnia Sa a accentuat foarte bine că, întradevăr, nu de puţine ori, în percepţia generală, persistă convingerea conform căreia mai există doar firimituri de la bunătatea care, odată, îi însoţea pe oameni şi, nu de puţine ori, suntem exact ceea ce creăm în jurul nostru! Nimic mai adevărat decât atât! S-ar mai cuveni doar amendamentul că, atunci când ne arătăm pe noi înşine în oglinda realităţii de zi cu zi, aşa cum suntem, în splendoarea sau în greţoşenia noastră caracteristică (depinde de opţiune) pe care o mai şi zidim în imediata apropiere, facem aceasta, nu o dată, şi la inspiraţia celor care, într-un fel sau altul, sunt/ne-au fost alături.
În condiţiile în care nu trăim izolaţi, ci mereu în interconexiune unii cu alţii, iar comuniunea cu ei este, adesea, una profundă, ceea ce creăm în jur, bucurie sau tristeţe, entuziasm sau dezamăgire cumplită, toate ne reprezintă pe noi, dar şi pe cei de lângă noi. Sunt aceia cărora le şi permitem să ne influenţeze vieţile: nobili ai sufletelor ce ne fascinează prin atitudine, cerşetori de atenţie şi de privilegii de tot felul care ne seduc, suflete responsabile faţă de cei care convieţuiesc alături şi care ne înduioşează prin căldura lor lăuntrică sau, din contră, parşivi în haine scumpe pentru care banii şi cheltuielile făcute de alţii în beneficiile propriilor avantaje reprezintă imboldul necesar pentru respect, loialitate şi responsabilitate.
M-am tot gândit la ceea ce a scris D-na Dr. Mateiu, încercând, întâi de toate, să-mi ofer mie răspunsul la o întrebare frumoasă (sper). Până la urmă, ce ar trebui să creezi în jurul tău, dar de aşa manieră încât să nu mai rămâi vreodată cu impresia că există doar firimituri de la bunătatea care, odată, îi însoţea pe oameni? Mai există, oare, oameni care să fie cu adevărat buni ce fac totul din altruism fără a fi contaminaţi de „sindromul” Win-Win?
Pe măsură ce am coabitat cu asemenea interogaţii, mi-a venit în minte, aproape instantaneu, imaginea puştiului năzdrăvan care a descreţit frunţile unei lumi întregi. Adorabil în cele din urmă chiar şi pentru cei care îl vedeau iniţial insuportabil, „pericol public” pentru unii, „sare şi piper” pentru zâmbetele şi rutina altora, legendarul Dennis este băieţelul cu părul bălai şi cu ochii precum cerul, în limpezimea căruia te poate copleşi oricând elanul de a trăi farmecul vieţii în comuniune cu cei dragi din jur. Este acea conexiune strânsă graţie căreia jubilezi de surpriza fiecărei clipe unice pe care nu vrei să o ratezi şi pe care doreşti să o trăieşti la maxim fără să ţii cont de avantaje, interese sau profituri.
Ne gândim adesea că, pentru a fi fericiţi, trebuie să facem lucruri complicate, dar, în realitate, totul pleacă de la lucruri simple. Iar primul dintre ele presupune să vrei să fii cu adevărat lângă cei care, anterior, au ales să fie cu tine, de dragul tău, şi să le oferi multe bucurii. Nu să le iei, ci să le oferi bucurii! Bucuria clipei. Bucuria revederii. Bucuria unei trăiri de aşa manieră încât tot ceea cei ai, atunci şi acolo, să fie suficient pentru a-l face pe cel de lângă tine să fie important şi de neînlocuit. Oamenii care oferă bucurii, căldură lăuntrică şi încredere oferă mult, iar dacă ştii să îi păstrezi lângă tine nu vei vedea nicicând firimituri, poate şi pentru aceea că ei chiar gustă sinceritatea şi, mai ales, bunul simţ…
Prin urmare, trebuie să creezi în jurul tău Oameni! Oameni care ştiu să respecte, atât pe ei, cât şi pe cei din jur, dar mai ales şi cuvântul pe care îl oferă. Sunt aceia care, în profunzimile lor, mai ştiu să fie copii şi care, similar neuitatului blonduţ mereu pus pe şotii, îţi vor da sens şi culoare clipelor, asigurându-te de faptul că: „Eu chiar te iubesc şi sunt cuminte, doar că nu mă vede niciodată nimeni…”
Surse foto: radio.bzi.ro, movestillsdb.com, mahalo.com
