„Urmaţi-l, căci este Sfânt” – le transmitea Papa Pius al XI-lea catolicilor ardeleni în acea zi specială de 14 septembrie 1938 în care a decis să-l ridice pe Márton Áron la înalta demnitate de Episcop Romano-Catolic de Transilvania. S-au scurs mai bine de șapte decenii de atunci şi, cu toate că timpul nu iartă pe nimeni, amintirea acestui cleric cu adevărat special este încă vie în mii şi mii de suflete. Credincioși de diverse etnii şi confesiuni se pregătesc din nou să-l comemoreze pe cel care este deja demult unul din simbolurile mondiale al solidarității dintre oameni. Copacul care i-a fost plantat în Grădina Drepților între Popoare de pe lângă Institutul Yad Vashem din Ierusalim oferă şi azi mărturie despre măreția unei inimi care, în vremuri critice, a avut noblețea şi înțelepciunea de a fi știut să umple goluri interioare, construind, peste prăpăstii sufletești, punți trainice de legătură.
În penultimul an al celei de-a doua conflagrații mondiale, atunci când „vagoanele morții” urmau să ducă spre lagărele de concentrare încă 325.000 de persoane, un om de o simplitate lăuntrică admirabilă, dar cu o forță a cuvintelor ieșită din comun a oferit, în biserica Sf. Mihail din inima Clujului, cea mai minunată lecţie de curaj, loialitate şi demnitate umană. Când totul se prăbușește în jurul tău, iar o lume întreagă pare să îţi fie împotrivă de unde puterea să mai crezi că, dincolo de speranțele tale pentru mai bine, întotdeauna un miracol este pe cale să se înfăptuiască? Márton Áron le-a vorbit oamenilor atunci despre orbirea sufletului, din a cărui pricină interese, orori şi neadevăruri pot apărea sub masca „bunelor intenţii”, iar „maşinile morţii” care rezultau adesea din toate acestea nu făceau decât să nimicească din corpul umanității naţiuni şi naţiuni. Tot din aceeași cauză, spunea el, idei, care de multe ori erau date în numele științei, puteau ajunge să şteargă din mintea şi inimile oamenilor nevoia de a întreține o comuniune delicată cu Dumnezeu şi cu cei din jur, luptând, astfel, oricând era nevoie, pentru păstrarea demnității umane şi pentru drepturile individuale ale fiecăruia. Sunt, poate, vremuri deja apuse, iar lumea este alta acum.
Ce mai rămâne, totuşi, în urmă din tezaurul sufletesc al unui Drept între Popoare, acum în prag de nouă comemorare? Dincolo de o atitudine demnă din care a rezultat o solidaritate extraordinară faţă de un popor aflat sub negura persecuţiei, un mesaj sublim, ca un arc peste timp, vine încă să ne readucă aminte, dar să ne şi înveţe totodată ce înseamnă cu adevărat să ştii să treci pragul speranţei, eternizându-ți amintirea în inimile celor mulţi care ajung să se ataşeze de tine. Sunt aceia cărora, prin felul tău de a fi, le-ai umplut golurile lăuntrice, oferindu-le culoare, sens, armonie, bucurie, dar mai ales lumina speranţei. Trăim un secol nebun al extremelor în care viaţa se scurge parcă cu viteza gândului, iar sufletele orbesc şi slăbesc în elanul de a mai iubi necondiționat sub cupola superficialității, des întâlnită în imediata apropiere. Acum şapte decenii, această superficialitate, sub masca „bunelor intenţii şi a intereselor de stat”, a produs enorme suferinţe. Astăzi, ea continuă să facă încă victime în rândul multor inimi, condamnându-le la acea povară grea a singurătății care generează prăpăstii interioare, adesea cel mai greu de surmontat. Márton Áron ne-a învăţat că atunci când e vorba despre cei dragi sau de alte suflete cunoscute mai mult sau mai puţin, a lupta pentru ei şi pentru cauza lor reprezintă mai mult decât o mare onoare.
Doar cel care ştie să se implice total pentru a fi alături de semenii aflaţi în suferinţă, rezonând la maxim cu nevoile lor, acela are, într-adevăr, foarte multe de oferit. Este punctul în care prinde contur măiestria unică de a şti să iubești necondiționat, apropiindu-ți, astfel, lumi din cele mai diverse, aparent ireconciliabile. Şi aceasta pentru că atunci când e vorba despre dragoste adevărată, nu se ţine cont de diferenţe etnice sau religioase, de rasă sau de opinii, ci doar de intensitatea trăirii în sine. Cine ştie trăi de aşa manieră, încât le face altora viaţa mai frumoasă, mai sigură şi mai plină de semnificaţie, acela realizează, într-adevăr, faptul că miracolul de orice fel începe întotdeauna în clipa în care treci pragul speranței, ducându-i pe cei dragi, dar și pe cei în nevoi chiar în propriile tale brațe.
Poate că, în acele momente, nici tu nu mai ai putere să continui, însă privind cu entuziasm la zâmbetul sau, din contră, spre lacrimile calde ale celor de lângă tine simți că, fără dar și poate, Love Never Fails! E certitudinea care, atunci şi acolo, te califică să crezi că, urmând cu loialitate acest feeling special, începi să devii şi tu Drept între Popoare, dar mai ales un veritabil Înţelept pentru inimi vibrânde…
Surse foto: zlb.uni-freiburg.de, prairiecottagerose.blogspot.com
