În ultima vreme am fost nevoită să reiau călătoriile cu trenul, astfel mi s-au activat niscaiva amintiri, dar au apărut şi aspecte noi…
Gările
Clădirile astea şi perimetrul care le înconjoară sunt nişte locuri împuţite… la propriu. Mersul spre gară se lasă cu un fel de nelinişte, căci invariabil trebuie să văd „scursurile” societăţii, acei oameni de care nu vreau neapărat să ştiu că există, sufletele gărilor. Am încercat să-mi explic ce e cu densitatea asta de oameni desfiguraţi, murdari, beţi, degradaţi şi un argument ar fi faptul că sunt locuri încălzite şi ferite de intemperii, deschise non stop.
Gările sunt uşor blocate în timp, afişajul e vai de el, iar ceea ce se aude în boxe mai mult se deduce, decât se înţelege. Ideal e să ai trenul pe primele linii, altfel trebuie trecut pasajul… o înmiresmare. Pe peron rar se găsesc câteva scaune intacte, iar oamenii se înghesuie spre linie, blocând trecerea, din dorinţa de a fi primii care urcă şi de frica de a nu rămâne pe lângă.
Întârzierile şi durata călătoriei
Nu ştiu cum era înainte, dar de vreo doi ani e vai şi amar la acest capitol. Nu vorbim de întârzieri de 5-10 minute, fapt deja la ordinea zilei, ci de cele de un ceas.
Vara trecută, aşteptam în superba Gară de Nord trenul ce urma să vină de la Constanţa. Oricum merg spre limita plecării, tocmai pentru a evita contactul prea îndelungat cu gara, când ce sa vezi?… pe afişaj apare întârziere 60 min. Am trecut prin chinurile iadului si aproape izbăvisem, când 60-ul s-a transformat în 90… Intrând în vorbă cu un nenea, că ce naiba să şi faci atâtea ore în tren, am aflat că se fură elemente de semnalizare şi automatizare de pe magistralele reabilitate, astfel că viteza de circulaţie este chiar mai mică decât cea de dinaintea începerii lucrărilor. Un studiu (desigur) spune astfel: „Infrastructura feroviară a ţării noastre a fost declarată cel mai puţin performantă de pe întregul continent. În medie, trenurile româneşti se deplasează cu doar 43 de kilometri pe oră”!
Dar totuşi, indiferent de calitatea infrastructurii, furturi, dilatare, zăpadă…nu se poate determina durata mai precisă a unei rute? Cât o fi ea, chiar dacă e exasperant de lungă, măcar să ştii ce te aşteaptă. Nu se poate urmări un anumit traseu câteva zile si apoi să se concluzioneze: dom’le de la Oradea la Bucureşti se fac x ore, trenul ajungând în staţii la …? Reiese că nu!
Update
Păi de când am descoperit cuşeta de 6 locuri, apoi pe cea de 4 şi the ultimate shit, vagonul de dormit, viaţa a căpătat un nou sens. Iată oareşce mochetă pe jos, o catifeluţă pe banchetă, da da, în sfârşit nu mă mai lipesc vara de vinilinu’ maro, cunoscut pentru dâra de jeg ce ţi-o lasă pe ceafă. Să stai întins, ooo, high life.
Prima dată mi-am luat loc jos, nu tocmai inspirat pentru că ţi se tot trânteşte uşa în cap şi ţi se perindă dosuri pe la nas. Apoi am ales defintiv locurile de sus, unde ai propriul habitat… în tren. Urc frumos pe scăriţă, pregătesc cotlonul şi adios amigos, ne vedem la destinaţie. Plus că am acces facil la întrerupător, dar mai ales la butonul de căldură, aşadar după ce se aşează lumea, devin regina temperaturii. În ultima vreme însă, am observat că butonul cu pricina e mai mult de formă, întrucât regatul s-a mutat la nivel centralizat şi primeşti ce decid alţii, iar câteodată cineva adoarme pe butonul de plus, până când limba ţi se lipeşte de cerul gurii.
Şi cum cu binele te obişnuieşti repede, începi să observi minusurile: putoarea de tren nu o ia niciun confort, mizeria e de-a casei chiar dacă e mai dosită, aşternutul de bumbac a fost schimbat cu unul făcut din ceva poliester, întradevăr de unică folosinţă, însă tot te electrizezi. Culmea, şi acest tip de aşternut trebuie returnat la plecare, iar dacă îmbrăcatul plapumei e cum e, mai un hâţâit, mai un băgat de colţ, recuperarea aşternutului la ora 3 juma’, proaspăt trezit, cu tavanul la 60 – 70 de cm de nas… e de vis.
Buda
Nu are rost să caut un termen mai delicat, deoarece acest cuvânt s-a născut în tren. Pe lângă toate neplăcerile şi neajunsurile, fiecare vagon are şi două încăperi ale groazei, acele locuri pe care le eviţi până chiar e musai ca de voie bună.
Sunt şi unele ok, dotate şi relativ curate, singura provocare acolo fiind balansul în ritmul trenului, astfel încât să nu atingi niciun obiect. Dar ce te faci când dai de toaletele care nu-s ok, ca să zic aşa? Şi când nici cele din vagoanele alăturate nu-s rezonabile? Well, după ce-ţi învingi greaţa şi-ţi apeşi herpesul care deja se zbate să erupă, începi evaluarea şi pentru binele tuturor o să mă refer doar la starea lichidă. În astfel de momente mi se pare utilă, în sfârşit, secţia de mate-fizică absolvită: se dă un vas WC cu capacitate de…, ocupat în proporţie de…, se dă o vezică plină care produce cam…, soluţia problemei este: eu + latrina = armistiţiu sau tsunami?!
Aşadar, pentru condiţiile oferite şi totodată pentru scorurile piperate, mulţumim CFR! Nu, nu lui Cadu. 🙂
