Conducătorii auto ştiu că şofatul e o sursă veritabilă de pus sângele în mişcare… mai ales la ore de vârf… mai ales în centru.
Din fericire, rar prind traficul de dimineaţă, dar îmi închipui cum arată străzile când pleacă toate furnicuţele pe rută. Nu de alta, dar prind returul fluxului, cel de 17-18, aşa că am o oarecare imagine. Când stau în coloană mi se pare cel mai evident că sunt doar o altă linie într-un şir. Indiferent de ce bolid sau buburuză conduci şi ce scenarii de om important îţi construieşti, eşti un simplu element nesemnificativ în marea masă.
Alte ore de mare efect sunt cele la care copiii termină şcoala. Orice părinte grijuliu, vine să-şi ia replica în miniatură, dar toţi toţi vor să parcheze în poarta şcolii. Unu’ nu s-ar duce cu două străduţe mai încolo, ocazie cu care ar face şi o mică plimbare. Şi cum copiii arondaţi unei şcoli sunt mulţi, maşinile aparţinătorilor se încalecă în proximitate. Ocupă tot ce prind, blochează câte un sens de mers, dar au dom’le avariile. Păi ? Aşa da, totul e mai roz când clipocesc luminiţele, trezesc în tine spiritul Crăciunului şi te mai linişteşti…
Prin trafic, fel de fel de şoferi, se evidenţiază totuşi atotştiutorii taximetrişti, “jmecherii” cu maşini tari care se furişează şi driblează într-un mare prost gust, nepricepând că oricine poate merge tare, ideea fiind să respectăm anumite reguli, pentru a asigura confortul tuturor la volan. O altă categorie e cea a crispaţilor, extra grijulii, fără atenţie distributivă şi grupul ruralilor, posesori de clop, care prind probabil mai rar maşina şi astfel merg încet şi discontinuu. Vreţi şi clasa femeilor? Eh, cred că e un mix al categoriilor deja menţionate.
Cât eşti în mers e cum e, dar abia când trebuie să parchezi începe marea aventură. Centrul e ticsit, pentru parcarea din buricul târgului se stă la coadă, iar de voie de nevoie trebuie să-ţi laşi maşina şi în locurile “ilegale”, cu toate că eşti cetăţean model şi ai abonament. Sunt câteva perioade în an când parcatul devine practic imposibil: începutul noului an şcolar, Ziua morţilor, intervalul pe care se desfăşoară ceremoniile de absolvire a facultăţilor, luna cadourilor, Zilele oraşului sau orice alt eveniment mai de amploare. Sunt momentele în care te învârţi în repetate rânduri, îţi consumi toată creativitatea în invenţii de rute şi posibile cotloane de vârăt maşina. O ţii numai într-a-ntâia, a doua, te doare piciorul de la atâta ambreiaj, a trecut spre jumate de oră de când eşti în expediţie şi ai cam vrea să fii Fred Flintstone, să-ţi ridici maşini şi eventual să o iei în spate ca pe un ghiozdan.
Trebuie menţionată şi acea senzatie unică, când te întorci la maşină şi… nu mai e! Primul gând: mi s-a furat. După ce trece raţionamentul ăsta tulburător, faci legăturile. Păi m-am parcat pe un loc netrasat, nu că am fost cool ci pentru că nu aveam altă variantă şi deşi nu încurcam în niciun fel pe nimeni, maşina a fost ridicată. Pur infomativ, acum câţiva ani o recuperare de maşină costa în jur de 400 RON, iar doamna care rupea chitanţe m-a înştiinţat că una din zonele favorite ale “ridicătorilor” e aria spitalului de oncologie. Vin aparţinătorii bolnavilor de pe te miri unde, nu foarte fericiţi desigur şi încearcă să parcheze cât mai aproape, necunoscând oraşul. Hai să-i bonusăm şi cu o taxă grasă, ca nişte buni creştini ce suntem. Zic!
sursa foto: iwantthatsign.com
