Am simţit că trebuie să las timpul să treacă pentru a putea scrie aceste câteva rânduri aşa cum mi-aş dori. Din păcate, nu am avut onoarea de a-l cunoaşte personal pe Simion Cismaş, ţăran, plugar din satul Monor, judeţul Bistriţa-Năsăud. Îi păstrez însă, pe biroul meu de la Institutul de Istorie din Cluj al Academiei Române, Opera Vieţii sale publicată post-mortem, în 4 volume masive, de către nepoata sa Emilia Cismaş: Călindar, 1937-1981, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2015.
Anul acesta se împlinesc 13 ani de când lucrez în cercetarea de performanţă, iar până acum încă nu am reuşit să elaborez un manuscris din care, mai apoi, să rezulte o carte de 2000 de pagini. A făcut-o, în schimb, un Om simplu, cu patru clase, care a ales să trăiască frumos pentru a şti să-şi povestească Viaţa. În scris. Un paradox? O lecţie de viaţă? Aleg să cred în cea de-a doua… Timp de 43 de ani şi 3 luni, mai exact din 1 ianuarie 1937 şi până pe 28 martie 1981, aproape zilnic, o persoană despre care greu s-ar crede că poate depăşi banalul cotidian, a reuşit o performanţă remarcabilă. Printr-o erudiţie neşlefuită în mediile culte, el a lăsat posterităţii două din cele mai preţioase tezaure pe care le poate dărui un Om semenilor pe care îi are alături: timpul său, iar prin aceasta şi sufletul său.
Pur şi simplu, un ţăran român dintr-un sat transilvănean, fruntaş în comunitatea sa, relatează în lux de amănunte propria sa existenţă prin prisma schimbărilor care au avut loc pe plan local şi naţional în diferite intervale de timp. Prin acestea, el oferă o serie de informaţii, din cele mai diverse, economice, climatice, sociale, politice etc. de aşa manieră încât nu ai cum să nu te transpui în atmosfera vremurilor de altădată.
Pe cine mai interesează aşa ceva? La ce ne foloseşte? Din clipa în care nepoata sa Lia, cea care cu multă dăruire sufletească s-a ocupat de editarea impresionantului manuscris, mi-a oferit în dar cele patru tomuri, continui să mă gândesc la două întrebări la care se prea poate că am deja răspunsurile, dar mi-e frică să recunosc aceasta… Până la urmă, ce ne spune în profunzime acest suflet aparte pe parcursul a 2000 de pagini? Ce înseamnă să fii cu adevărat Om Mare? Întâi de toate, m-am lăsat pierdut în povestea vieţii lui Simion Cismaş – Moşul cum îl alintau cei dragi – iar printre bucuriile, suferinţele, speranţele şi deznădejdile sale, am revăzut, de fiecare dată, acelaşi spirit frumos în simplitatea sa. Este cel care, dincolo de vicisitudinile propriei existenţe, a ştiut să rămână în picioare, luptând mai departe pentru familia lui. Mai mult, s-a încăpăţânat să creadă că viaţa în sine chiar este frumoasă, iar încercările la care eşti supus nu sunt decât momente trecătoare menite să te călească, pe tine şi credinţa ta în Dumnezeu. bunici, dar întâmplările pe care le-am retrăit în istorisirile lui Simion Cismaş mi-au adus aminte de nobleţea lăuntrică a unora dintre oamenii din vremuri parcă demult uitate.
Cu această ocazie, am rememorat cât de mult înseamnă să ştii să-ţi păstrezi, chiar şi la anii maturităţii, acea inocenţă copleşitoare care te eternizează în sufletele dragi de lângă tine. Această inocenţă nu înseamnă nici să fii perfect sau imaculat, nici naiv, nici rupt de realitate. Înseamnă, de fapt, acea verticalitate pe care o dobândeşti în timp, după multe încercări dure prin care treci, astfel că, în momentele de cumpănă, nu mai înclini capul în faţa compromisurilor ieftine, doar de dragul confortului egoist şi al câştigului imediat. Din contră, rămâi ferm în ceea ce crezi şi în ceea ce simţi că iubeşti cu adevărat, iar prin aceasta chiar devii un Om Mare, pentru că refuzi, astfel, să-ţi vinzi sufletul!
Într-o atare ipostază ajungi să vezi, de fapt, că, până la urmă, familia, copiii, nepoţii, neamul tău, cu tradiţiile şi obiceiurile sale de neuitat, chiar sunt cele mai importante realităţi ale vieţii tale. În plus, propria-ţi poveste rostită din frumuseţea şi liniştea căminului dăruit lor, reprezintă una din cele mai puternice ancore pentru suflet lăsată moştenire fiecăruia spre a-şi construi viitorul. 2000 de pagini din Călindarul lui Simion Cismaş sunt şi tot atâtea drumuri pe care Cronicarul din Monor le deschide, ca un arc peste timp, tuturor celor ce, pierzându-şi poate sensul sau biruiţi fiind de sentimentul de dor, caută undeva, oriunde, un loc calm şi copleşitor prin splendoarea simplităţii sale în care să găsească energie pentru a o lua de la început. Pur şi simplu… Acasă. Pe unul dintre aceste drumuri, am reîntâlnit şi eu inocenţa copleşitoare a unui Om Mare ce, prin povestea vieţii sale, nu a făcut decât să-mi reamintească vorbele pline de duh ale unui Drept din alte timpuri: O, Sancta Simplicitas!/O, Sfântă Simplitate…
