Dragă Emese,
Nu pot să nu îţi mărturisesc faptul că emailul tău m-a surprins şi m-a dezarmat în bună măsură. Mi-ai trimis cele mai simple şi, în acelaşi timp, cele mai frumoase şi mai complexe gânduri. În realitate este cea mai grea scrisoare pe care am primit-o până acum şi, de ce nu aş recunoaşte, cea mai dificilă provocare la care trebuie să răspund. Nu mă consider cel mai potrivit om care să ştie să facă aceasta. Răspunsurile de care tu ai nevoie nu ţi le poate da decât un om cu suflet mare care ştie deschide inimile mulţimilor. Eu, din păcate, nu sunt acela. Dar pentru că ai fost atât de amabilă să îmi scrii şi să citeşti revista Bulevard, o să caut să îţi ofer totuşi ceva, măcar un gând bun. Întâi de toate, poate că va părea foarte bizar să se vadă că, într-o problemă atât de delicată, un maghiar răspunde altui maghiar în limba română. E simplu de explicat. La fel ca şi tine, respect şi iubesc limba maghiară aşa cum au făcut-o, din totdeauna, părinţii, bunicii şi stră-, străbunicii mei. Însă, între timp, la fel ca şi tine, m-am îndrăgostit… de limba lui Eminescu.
Am realizat că a spune cuiva „Te iubesc” în limba română sună, întradevăr, la fel de minunat. Ba chiar face şi miracole. Până la urmă nu asta îţi doreşti şi tu?! Să te apropii de un om, înlăturând prăpăstii şi bariere… Sincer, orice ar spune lumea, nu cred să fie o problemă că iubeşti o persoană cu alte valori şi de altă naţionalitate decât tine. Eu sunt convins că dragostea sinceră este un Dar care ţi se dă pentru o trăire de neuitat nu în funcţie de naţionalitate, bani, performanţă academică sau poziţie socială. Dacă ai ajuns să ai parte de aşa ceva, atunci trebuie că ţi s-a dat să trăieşti un privilegiu: ai fost ales/aleasă. Fireşte, de cele mai multe ori, nu este uşor. Chiar deloc. E posibil să stârneşti o lume împotriva ta, ba chiar să rămâi tu înseţi singură, când te aştepţi mai puţin, deşi nu meriţi asta. Nu ştiu dacă e cea mai bună încurajare, dar ceea ce îţi spun eu acum te rog s-o accepţi ca pe o certitudine: dacă, cumva, te trezeşti în ipostaza bizară că trebuie să lupţi şi chiar să cazi în genunchi doar pentru că e vorba de ceva frumos pe care refuzi să îl calci în picioare sau să îl vinzi pe doi bani, atunci, cu siguranţă, eşti pe drumul cel bun! În definitiv, doar în cazul lucrurilor frumoase, care durează în timp, lupta este crâncenă şi preţul, adesea, dureros de mare.
Dar, decât o viaţă în minciună, atunci când ai de ales between Light and Darkness, pur şi simplu alege să trăieşti frumos. Asta înseamnă, adesea, să aştepţi, să visezi, să îţi fie dor, să te aventurezi în diversitatea, respectiv valorile diferite ale celuilalt. Învaţă din ele şi lasă-l şi pe El să înveţe de la tine! Nu te închide! Dacă Dumnezeu a creat diversitatea, aceasta ne-a fost lăsată să o explorăm şi să ne bucurăm de ea nu să o înăbuşim în comoditatea din zona noastră de confort profesională şi personală deopotrivă. Oare ce leac mai bun împotriva rutinei poţi găsi dacă nu cumva să cucereşti pe cineva şi să te laşi cucerită, în fiecare zi… Să nu îţi fie teamă de asta niciodată! Îmi scrii faptul că eşti un om de succes care şi-a clădit cariera pe forţe proprii, fără proptele şi altele de gen, că asta ţi-a consumat energie, timp, foarte mult timp. Călătoreşti mult şi de aceea, pentru omul drag pe care îl porţi încă în suflet, ai fost, adesea, mai degrabă o „fantomă” iubită decât o prezenţă frecvenţă. Să nu îţi reproşezi niciodată ceva de gen! Niciodată! Spun asta pentru că, dacă ai încă curaj să te priveşti în oglinda realităţii, fără a te minţi cu neruşinare zi cu zi, o să recunoşti faptul că un om, care este cu adevărat puternic, independent şi de succes, acela nu are nevoie nici de proptele, nici de auxiliari sau de alte cozi atârnând după sau pe lângă. Acel om se descurcă singur, tocmai pentru că un vis care îţi aparţine şi pe care îl vrei îndeplinit în realitate, acela are nevoie doar de tine şi de perseverenţa ta. Restul e o poveste frumoasă pe care ar trebui să o trăieşti la maxim, cu cine te simţi tu bine, atunci şi acolo, fără a da prea multă socoteală la alţii pentru asta. E adevărat, aceasta înseamnă curaj, demnitate şi doar spiritele alese şi-o pot asuma în deplinătatea ei. Sunt convins că tu faci parte dintre ei.
Continuă să lupţi pentru persoana ta şi pentru ceea ce simţi că e frumos în tine. Nu lăsa să se distrugă nimic din tot ceea ce este acolo. Ar fi păcat. Mare păcat. Indiferent ce va fi, iubeşte mai departe, fără temeri, fără prăpăstii, fără bariere… Te rog să mă scuzi că nu ţi-am putut oferi nimic care să te ajute aşa cum ar fi trebuit. În speranţa că vei zâmbi totuşi, vei continua să visezi la omul tău drag, citindu-ne pe Bulevard, îţi ofer în Dar o strofă din creaţia poetului clujean Reményik Sándor, tot în limba română…
„Dă-mi mâna aşa frumos şi în tăcere/Liniştită fă aceasta
Inimile noastre oglinzi strălucitoare au devenit/
Fără ca vreun val să ne fi acoperit pe noi”
Cu drag,
Aty
