I se spunea Monsignorul şi a fost, cu siguranţă, unul din cei mai culţi oameni cu care comunitatea multiconfesională din Banatul de Munte s-a mândrit în anii de odinioară. De fapt continuă să o facă şi acum, deşi au trecut aproape trei decenii de când imaginea lui a devenit o frumoasă amintire. Paul Lackner s-a născut în ziua de 24 iulie 1919 la Jasenova, în Serbia, şi a devenit cleric în ziua de 12 septembrie 1943, atunci când i s-a încredinţat păstorirea comunităţii Giarmata din judeţul Timiş. În timp, a urcat pe treapta ierarhică, devenind administrator parohial de Reşiţa, iar mai apoi protopop romano-catolic de Caraş. Pentru merite deosebite în viaţa comunităţii catolicilor din Banatul de Munte, în ziua de 14 noiembrie 1972, Papa Paul al VI-lea însuşi i-a conferit titlul de Monsignore. A scris mult, a călătorit în diverse locuri din lume, a cunoscut oameni şi, mai presus de toate, a fondat o bibliotecă impresionantă care conţine şi azi sute de volume, manuscrise de epocă, clasoare cu timbre rare şi o colecţie de discuri de vinil care este unică în această parte de ţară.
Povestea pe care o spun azi nu este cea a clericului, ci a unui căutător „old fashion” după comori ce azi sunt doar obiecte „vintage” pline de praf şi prea puţin înţelese, în esenţa lor, de către cei care încearcă să pătrundă acest caracter în unicitatea lui. Când ne-am intersectat prima dată face to face eram doar un copil timorat de exigenţa savantului teolog cu voce gravă şi alură olimpiană ce impunea respect şi reverenţă încă de la prima înfăţişare. Mă pierdusem de grup şi, rătăcind prin clădirea unde Monsignorul îşi avea reşedinţa, m-am nimerit într-una din sălile sale largi. Avea multe cărţi din epoci diferite şi un fotoliu impunător unde obişnuia să citească, contopindu-se în ambianţa muzicii relaxante la care contribuia din plin pickup-ul său inconfundabil. Mi-am dat seama târziu de aceea că, fără să vreau, ajunsesem în ipostaza de musafir nepoftit, motiv pentru care îmi şi aşteptam muştruluiala cuvenită. Dar nu a fost să fie. Curiosul neastâmpărat din mine a avut însă parte de o mare surpriză. M-a lăsat să admir încăperea, cu tot ceea ce avea mai preţios înăuntru, pentru ca, la urmă, să zâmbească lung. Rar scăpa aşa ceva. În ziua respectivă însă, a făcut-o cu o asemenea căldură, încât mi-am dorit să-i cunosc mai bine lumea aceea tainică în care se închidea adesea, deşi ştiam că sunt puţine şanse. Niciodată să nu spui niciodată! Au trecut, întradevăr, nişte ani buni până în ziua în care m-am reîntors de unde am plecat. Nu am ezitat să intru, deşi ştiam că acolo nu mai e nimeni… Am regăsit un fotoliu plin de praf, iar în faţa mea biblioteca sa imensă cu volumele preţioase şi nepreţuitele-i timbre, poze şi discuri. E interesant să reauzi armoniile muzicii din vremuri demult uitate, stând pe fotoliu cu ochii pierduţi într-o imensitate care pare să te copleşească: artă, literatură, arhitectură, teologie, muzică, gramatica limbilor vechi, matematică, filosofie, desen, ştiinţele naturii, filatelie, fotografie… Multe cărţi prezentau semnături originale, iar în mijlocul lor timpul părea că se opreşte şi el în loc. Fiecare dintre ele avea povestea proprie, chipul şi farmecul vremii sale pe care doar discul şi muzica sa de neuitat ştia să ţi-l reproducă, dacă ştiai ce să-ţi pui să asculţi.
Monsignorul era un nostalgic şi un romantic incurabil care iubea oamenii şi împrejurările fericite în care îi întâlnea. Ştia bine că asemenea feţe şi asemenea clipe unice ne sunt date pe o perioadă limitată. Prin urmare cel mai înţelept lucru pe care îl poţi face este să te bucuri la maxim de tot ceea ce ai, iar amintirile să le ţii mereu în propriu-ţi suflet, rememorând chipuri, culori şi armonii din glasul muzicii. În felul acesta, timpul şi oamenii dragi vor rămâne pentru totdeauna. De-a lungul a şapte decenii de viaţă, Monsignorul colecţionase prin dedicaţii pe cărţi, prin poze şi scrisori câte un crâmpei din fiecare chip drag de la care cu siguranţă învăţase ceva, trăind cu ei, atunci şi acolo, experienţe de neuitat. Deşi îmbătrânise, memoria nu părea să-i joace feste niciodată, iar de singurătate nici nu putea fi vorba. Avea mereu alături oameni şi oameni pe care îi retrăia la maxim, de parcă n-ar fi plecat niciodată de lângă el.
M-am regăsit întruna din pozele sale, alături de alţi colegi de generaţie. Nu ne uitase la fel cum nici eu, rămânând pe fotoliul său de odinioară, n-am putut trece vreodată cu vederea anii aceia în care un erudit reuşea să ne spună lucruri complicate în cuvinte atât de simple. Stând acolo şi dând timpul înapoi, am realizat că am şi eu în mine însumi o serie de chipuri minunate pe care le retrăiesc cu drag, întrucât, oriunde ar fi, imaginea lor îmi face viaţa mai frumoasă. Poate şi de aceea, la ora la care scriu, am ajuns să cred că a şti să trăieşti la maxim tot ceea ce oferă aparte universul vintage de lângă tine, înseamnă, inevitabil să fii şi colecţionar de suflete…
Surse foto: whispersintheloggia.blogspot.com, motaen.com, en.wikipedia.org
