Domnul a chemat anume pe Bosioc şi pe fiul său şi i-a împlut cu spiritul lui D-zeu, cu iscusinţă, cu înţelegere, cu sciinţă şi cu tot felul de artă ca să facă şi să născocească ori ce plan artificios pentru înfrumuseţarea lăcaşului lui Dumnezeu. Daţi-le de lucru! – Sunt cuvintele entuziaste cu care ziarul „Biserica şi Şcoala” din Arad, prin articolul său sugestiv intitulat „Chivotul lui Bosioc” publicat în anul 1899, elogia nişte oameni simpli din satul Berlişte, pe atunci comitatul Caraş-Severin, renumiţi în partea răsăriteană a Imperiului Austro-Ungar pentru măiestria lor în sculptura lemnului. Oare cine nu a ştiut, în acele vremuri, că iconostasele şi sculpturile în lemn din minunatele lăcaşe de cult de pe întreg cuprinsul Banatului românesc şi sârbesc şi până la marginile Ungariei de Sud, s-au născut din geniul unor ţărani care au dus măiestria înfrumuseţării lemnului aproape pe culmile perfecţiunii?
Nistor şi Iulius Bosioc, în faţa cărora ziarele româneşti din a doua parte a epocii romantice s-au înclinat cu reverenţă de atâtea şi atâtea ori, nu au urmat cursurile vreunei Universităţi sau Academii de Arte Frumoase din Monarhia Dunăreană. Şi-au trecut în palmares doar 7 clase primare, absolvite în satul Berlişte, după care şi-au dedicat viaţa unei vocaţii care le-a eternizat numele în cele mai sfinte locuri de închinăciune. Un stil liber şlefuit în liniştea unui atelier modest din curtea casei, pe durata a numeroase ore de muncă, în care s-a şi creat o simbioză perfectă între talentul nativ, daltă, ciocan şi universul tainic al Lemnului cioplit în forma sa brută, a născut o veritabilă tradiţie care trăieşte încă şi despre care se povesteşte cu emoţie şi azi. Până la urmă este legenda Maeştrilor tăcuţi ai Lemnului din Banat care, la Expoziţia Universală de la Viena din anul 1873, l-au uimit pe Împăratul Franz Joseph cu măiestria lucrărilor aduse tocmai de la celălalt capăt al Imperiului.
Atunci a fost momentul de glorie pentru Maeştrii Sculptori în lemn ai familiei Bosioc. Sub cupola fastului imperial din capitala muzicii lui Strauss de pe malul Dunării Albastre, o aristocraţie şi o lume întreagă a aflat cât de mult înseamnă să crezi în talentul, vocaţia şi în visul tău de a crea minunăţii doar de dragul frumosului dus pe culmile desăvârşirii. Iar această performanţă se ivise tocmai într-un sat uitat de lume de la periferia monarhiei dualiste. Nistor şi Iulius Bosioc nu au dat un interviu vreodată. Despre ei a vorbit mereu creaţia lor, iar ziarele epocii şi mărturiile contemporanilor fascinaţi de lucrările expuse au reuşit să le ducă legenda mai departe.
După încununarea cu succes din Viena Imperială, măiestria lor unică a mai scris istorie şi în multe alte locuri. Publicaţiile vremii, spre exemplu, dau mărturie despre faptul că: în anul 1903, cu ocazia sfinţirii bisericii din Sânmiclăuşul Mare, în ziua de 8 septembrie, sculptura ornamentală a fost lucrată de fraţii Bosioc din Berlişte. Apoi, biserica ortodoxă „Înălţarea Domnului” din Vârşeţ, un veritabil monument al artei bizantine, ridicată prin strădaniile comunităţii româneşti în perioada 1911-1913, îşi datorează sculptura lui Nistor şi Iosif Bosioc din localitatea sus menţionată. Cam tot în aceiaşi perioadă, la biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Doclin, iconostasul, stranele şi tronul arhieresc au fost definitivate de către Nistor Bosioc ajutat de fiul său. În vechea catedrală a Aradului, cu ocazia renovărilor survenite la începutul veacului al XX-lea, I. Bosioc s-a ocupat de sculptură şi auritură.
Toate acestea sunt lucrări de o valoare unică, în fapt, un veritabil testament lăsat posterităţii în spatele căruia se mai poate găsi şi o remarcabilă lecţie de viaţă: dacă veşnicia s-a născut la sat, atunci probabil că şi arta de a crea frumosul în plenitudinea sa îşi poate trage seva cam tot undeva de acolo. Artizanii săi sunt, adesea, oameni simpli care se nasc cu multe comori sufleteşti pe care, din păcate, din cauza vitregiei vremurilor, ajung târziu să le arate lumii sau poate că nici nu mai ajung deloc. Sunt spirite simple, dar atât de bogate în profunzimile lor, încât stându-le alături poţi să înţelegi că pasiunea şi elanul pentru a face ceva frumos şi unic depăşeşte orice oprelişte care ţi se iveşte în cale. Deseori, stilul liber care dă naştere la opere de geniu înseamnă să îţi laşi talentul moştenit în forma sa originară să te poarte cu elan pe căi necunoscute spre armonia deplină între ceea ce eşti tu şi ceea ce vrei şi îţi place să faci pentru satisfacţia şi împlinirea celor dragi de lângă tine.
Eu am învăţat aceasta de la cea mai în vârstă descendentă a Maeştrilor tăcuţi ai Lemnului din Berlişte. Anul acesta face 83 de ani. A vrut să continue pasiunea înaintaşilor ei, fapt pentru care, la un moment dat în tinereţea sa, a şi venit să se înscrie la Universitatea din Cluj. N-a fost să fie. Din cauza regimului comunist a fost deportată în Bărăgan, i s-a confiscat tot ce a avut mai bun, reuşind să păstreze doar câteva amintiri care mai grăiesc şi azi despre legenda de odinioară a sculptorilor talentaţi din Berlişte. Am primit cu bucurie povestea lor, le-am admirat portretele şi instrumentele de lucru păstrate cu grijă în cutie, pentru ca, în final, să plec cu convingerea fermă că, întradevăr, Marele Brâncuşi a făcut piatra să cânte pentru Omenire, iar stilul liber al Maeştrilor tăcuţi din Berlişte a reuşit să încarce Lemnul cu un crâmpei din gloria şi frumuseţea eternă a lui Dumnezeu…
Foto: Attila Varga
