Se întâmpla într-o zi caldă de vară. Un el și o ea se întâlneau pentru prima dată. Fără așteptări. Cu un soi de târșe. Auziseră unul despre celălalt și aveau mici curiozități. Cam atât.
Cu toată experiența și vârsta fiecăruia dintre ei, odată cu vederea s-a instalat o fâstâceală adolescentină. Chicotelile și privirile curgeau în ciuda mediului înconjurător, o soție. S-au întălțat deasupra lumii și nimic din ceea ce e lumesc nu mai conta. Doi artiști. Două suflete dansau cel mai senzual tango în infinitul simțirii. Din când în când, se opreau să privească, să încerce o revenire. Inutil.
Ca orice lucru sublim, visul frumos s-a terminat. Întâlnirea s-a încheiat și nu existau motive pentru o altă experiența asemănătoare. Totul părea rupt din fascinanta poveste a lui Mircea Eliade – “La Țigănci“. Pentru el, fiecare amintire era învăluită într-un soi de ceață, iar ea părea a nu fi existat. Nu era cu putință. Nu la vârsta lui, nu la experiența lui, nu în actuala lui lume, atent organizată pâna la ultimul fir de păr.
Ea nu îndrăznea să-și îngăduie să creadă că el a privit-o așa, cum nu a mai fost privită niciodată. Unele lucruri e mai bine să le lași să treacă prin tine, așa îi spusese prietena ei cea mai bună. Așa a făcut. Până când nu s-au mai putut abține. A urmat un lung șir de motive mai mult decât perfect închipuite de a vorbi. Despre căței, purcei, flori, fete și băieți, melodii sau cântăreți. Apoi au hotărât că e inutil. Viața lui era la perfect simplu, în timp ce a ei se defășura la perfect compus. Diferența de vârstă a bătut pulsul. Așa e în viață.
Degeabă există chimie dacă nu te ține fizicul.
Aceastã poveste este bazatã pe fapte reale si trebuie tratatã ca atare!
