Este o fire caldă, bună, optimistă, plină de viaţă şi de duioşie, cu un şarm aparte şi o delicateţe care te determină să o plasezi, fără ezitare, în galeria celor mai buni prieteni pe care îi păstrezi ca să treci „Marea Vieţii” atunci când ea este foarte învolburată. Şi nu numai atunci. Sunt clipe în această existenţă când, pur şi simplu, îţi este dat să întâlneşti oameni aparte care îţi aduc aminte mereu de aceea că viaţa este frumoasă şi merită trăită la intensitate maximă, fără risipă inutilă de clipe unice. Ne-am cunoscut întâmplător la una din conferinţe. Persoana respectivă m-a convins, prin atitudinea ei pozitivă, că merită să fim buni amici şi că putem învăţa multe unul de la celălalt. Ceea ce s-a şi întâmplat, însă de-o manieră cum rar îţi este dat să trăieşti. În momentele de răgaz mai obişnuim să conversăm pe Facebook şi, la finele discuţiilor, nu o dată, m-am ridicat din faţa calculatorului zâmbind. Din fericire – repetam atunci – mai există pe această lume spirite pozitive care fac ce fac şi te încarcă tot timpul cu un optimism debordant.
M-am întrebat, nu o odată, de unde îşi trage seva, însă răspunsul din partea ei a fost, de fiecare dată, unul laconic: „E mai bine să nu-ţi răspund, întrucât, dacă vei şti tot adevărul, probabil că mă vei şterge de pe Facebook şi voi pierde un prieten bun!” M-a contrariat întotdeauna această replică, mai ales că nu înţelegeam… de ce să anulez contactul cu o persoană atât de pozitivă, dar atât de singură şi fără prea mulţi prieteni? Ce adevăr putea să deterioreze o comunicare frumoasă? Insistenţele mele au întâlnit, de fiecare dată, acelaşi zâmbet care parcă ascundea o tristeţe lăuntrică imensă. „Sunt seropozitivă!” a rostit ea, la un moment dat, pronunţând grav fiecare cuvânt. Cam pe la doi ani, internată fiind în spital pentru un tratament obişnuit, din cauza unei erori medicale, am primit această boală. Neglijenţă, delăsare, superficialitate. Totul a decurs bine, o perioadă bună de timp, până când am început să răcesc frecvent, iar după ce am făcut analize riguroase am primit verdictul: port virusul HIV! Iar de atunci, totul s-a schimbat, însă am început să mă bucur şi să preţuiesc fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Mă culc mulţumită şi mă trezesc zâmbind, pentru că am o nouă zi şi atât de multe minunăţii în jur. Mai puţin oamenii…” Am rămas câteva clipe în linişte. Nu găseam o replică potrivită, iar o atitudine pe măsură cu atât mai puţin. M-am blocat într-o tăcere care, în scurt timp, începea să mi se pară o laşitate. La celălalt capăt „al firului” era acelaşi om, cu aceiaşi jovialitate şi poftă de viaţă care mă încărcase cu o stare de bine şi de optimism în multe momente de tristeţe. Se întâmplase, de atâtea ori, un paradox uluitor. Din cauza unui sistem medical infect, un om aproape că a fost condamnat la moarte. Fără să fie de vină cu ceva, fără să aleagă acest destin. Şi asta doar pentru că unii, în mâna cărora ea şi-a pus cu încredere viaţa, au fost mai mult decât incompetenţi. Şi, cu toate acestea, acel suflet a supravieţuit peste ani, ca un mare învingător, luptând mai aprig cu răceala, aroganţa şi indolenţa semenilor decât cu propria-i boală. Mai mult, a ştiut de fiecare dată să ofere celor din jur, celor sănătoşi, speranţă şi optimism, ajutându-i să creadă că mâine va fi o nouă zi minunată, întrucât viaţa în sine este minunată şi merită savurată în plenitudinea ei! Mi-a venit în minte, atunci, şi scena aceea apăsătoare din remarcabilul film „Ben Hur” în care o femeie frumoasă, dar cu faţa acoperită de văl, ieşea dintr-o leprozerie de la marginea comunităţii pentru a ridica de jos o mică atenţie azvârlită de un semen grăbit. Vălul îi acoperea boala, însă nu şi bucuria de a fi găsit ceva aruncat de către o persoana dragă şi sănătoasă de acasă. Rememoram scena, privind tastatura din faţa mea ce nu aruncase încă nicio replică unui suflet frumos, dar dezamăgit ce tocmai îşi dăduse puţin „vălul” la o parte. Atunci şi acolo mi-am revăzut din nou clipele în care tristeţea/depresia din suflet mă izolase nu o dată într-o „leprozerie a însinguraţilor” din această lume a performanţei în tehnologia comunicării. Şi tocmai din această „leprozerie” am ieşit cu bine, de atâtea ori, graţie unor zâmbete şi cuvinte calde, optimiste, venite tocmai de la un om bolnav, frecvent marginalizat de societate şi de proprii semeni. „Ciudată” e viaţa uneori. Cei suferinzi îi vindecă adesea pe cei sănătoşi, dar de aşa manieră încât nu poţi să nu te întrebi, în realitate, cine suferă cu adevărat de singurătate pe această lume? Cine este realmente foarte bolnav şi cine ştie să se bucure constant şi pe termen lung de tot ceea ce ni se oferă frumos şi minunat în jur? Vorba unui înţelept contemporan: Change begins with me. Sometimes, in order to change, we must be sick and tired of being sick and tired…
p.s. Păstrez legătura cu persoana… Suntem, în continuare, cei mai buni prieteni. Discuţiile noastre frumoase continuă şi azi.
Sursă foto: stirile.rol.ro
