Vârsta de doi ani… Uneori am impresia că a trecut „o veşnicie” de când mi-am conturat prima amintire profundă, alteori parcă a fost ieri, doar că oamenii par acum mai grăbiţi şi mai puţin dispuşi să zâmbească cald şi sincer precum odinioară. S-a întâmplat, oare, ceva? În anul 1980, lumea mi se părea mai mică, dar mai colorată şi mai plină de savoare ca niciodată. Timpul curgea şi el mai lent, telefoanele mobile nu sunau, cei dragi nu pierdeau timpul nici pe internet că nu exista, iar calculator şi canal de desene animate cu atât mai puţin. Ştiu doar că oamenii aveau răbdare să aştepte, zâmbeau cordial şi erau mai tot timpul lângă mine. Sau cel puţin aşa îmi aduc eu aminte. Nu reţin să fi avut atât de multe ca acum, însă primeam căldură sufletească, multă atenţie şi fugeam adesea pe afară cu câte o jucărie în mână, fără nicio grijă. Întotdeauna se găsea cineva dornic să mă strângă tare în braţe, mai ales când zâmbeam şi îngânam bazaconii. Le repetam fest. Lumea râdea şi se grăbea să mă îmbrăţişeze. Îmi plăcea asta. E aparte să vezi că cineva te strânge cu drag în braţe, deşi nu îi oferi mare lucru. Nu candidezi pentru vreun post de conducere, nu ai făcut vreo promisiune importantă de la care se aşteaptă vreun rezultat concret, nu se conturează nici interese comune de perspectivă… Pur şi simplu eşti strâns la piept doar pentru că aşa eşti tu, iar cei din jur nu se mai satură să stea lângă tine. Banal de simplu şi, totuşi, este amintirea primară care m-a călăuzit o viaţă.
În timp s-au mai strâns atâtea şi atâtea amintiri, însă aceasta pare mai intensă şi mai actuală ca niciodată. Probabil că nu e doar imaginea, ci tocmai ceea ce este dincolo de ea. Şi, într-un fel sau altul, ne reîntoarcem mereu, fiecare dintre noi, spre acel ceva de odinioară, doar că îl reconstruim, adesea, în modul cel mai sofisticat posibil, îi oferim diverse nume, însă esenţa rămâne tot timpul aceiaşi: să fii iubit/iubită, cei dragi să nu se mai sature să stea lângă tine, iar îmbrăţisările să fie pentru ceea ce eşti tu în profunzimile tale şi în vieţile altora. De la acele zile când alergam cu jucării în mână la aer curat, au trecut trei decenii şi mai bine. Lumea s-a lărgit, ritmul vieţii s-a intensificat, iar imperativele sunt altele. Timpul îi schimbă pe oameni, făcându-i prizonierii săi şi poate că acesta este unul din motivele pentru care universul nostru interior îşi pierde adesea culoarea, sensul, dar şi zâmbetele cu adevărat calde şi sincere ale celor din jur: contăm prea mult noi şi interesele noastre, aşteptând ca ceilalţi să le îmbrăţişeze, în primul rând, pe acestea. Şi, de cele mai multe ori, se întâmplă aceasta, însă, încetul cu încetul, intervine şi uitarea… Cum să rămâi lângă cineva fără să vrei să-ţi dea tot timpul ceva? Cum să îţi placă să petreci timp cu cineva, fără să te plictisească degrabă? Cum să strângi în braţe fără să sufoci şi, mai presus de toate, cum să păstrezi în străfundurile inimii tale o fărâmă de copil după care toată lumea aleargă doar pentru clipa aceea unică de a-l strânge măcar o dată în braţe? Mai are sens, oare, să păstrăm un copil în noi înşine? Cui foloseşte? Totuşi, a privi lumea cu ochii unui copil de doi ani înseamnă, întâi de toate, bucuria lucrurilor simple care ţi se oferă doar pentru că eşti iubit/iubită şi preţios/preţioasă în ochii cuiva. Mai înseamnă apoi acea inocenţă seducătoare care polarizează suflete ce devin dornice să ofere tandreţe şi căldură lăuntrică. Doar un copil are puterea de a deschide inimile, făcându-i pe alţii să se simtă preţioşi, valoroşi şi de neînlocuit, doar pentru simpla lor prezenţă.
Cred că lumea de azi, care luptă cu depresii şi cu criza dată de iluzia lipsei de sens şi de valoare în viaţă, are mare nevoie de farmecul inegalabil al „Deschizătorilor de Inimi”. Sunt acele prezenţe simple care îţi întind cu nonşalanţă un balon, un cremeş, o îmbrăţişare caldă în urma căreia simţi că eşti important pentru această lume, iar fără tine clipele sunt goale şi fără semnificaţie. În prezenţa lui vei zâmbi mereu şi, oricât de înalt/înaltă ai fi, te vei apleca cu siguranţă la nivelul ochilor săi pentru a-i savura „bazaconia” şi pentru a primi acea îmbrăţişare caldă pe care ţi-o doreşti, de fapt, cu ardoare tocmai pentru că ţi-a lipsit, poate, atât de multă vreme. Atunci şi acolo, sub mirajul acelei priviri simple şi inocente, începe un crâmpei dintr-o mare bucurie a vieţii care înseamnă totodată şi retrăirea uneia din cele mai minunate aventuri ale vieţii: Finding Neverland sau am avut şi eu, odată, doi ani…
Sursă foto: Gaby Rus
