M-am gândit mult cum să scriu aceste rânduri, mai ales că persoana la care voi face referire, din păcate, nu mai este printre noi. La un moment dat mi-a marcat viaţa în modul cel mai frumos şi mai constructiv posibil, realitate pentru care o introspecţie printre clipe unice, care acum sunt doar amintiri de neuitat, ar putea echivala cu o reverenţă sinceră în faţa unui bust la a cărui inaugurare, din păcate, nu am putut fi prezent. Pe Valeriu Leu – sau Vali cum i se adresau prietenii – l-a cunoscut multă lume din mediul academic românesc. A fost, cu siguranţă, unul din cei mai echilibraţi şi mai competenţi istorici bănăţeni formaţi de corifeii Şcolii Ardelene care, după „revoluţie” mai ales, a reuşit să devină un nume sonor în istoriografia românească.
Pasionat de spaţiul rural al românilor din Banat din epoca modernă, dar mai ales de cartea veche şi circulaţia ei, profesorul şi cercetătorul Valeriu Leu, chiar şi acum la cinci ani de la trecerea sa în nefiinţă, continuă să fie un reper remarcabil. L-am cunoscut încă din primul an de studenţie, având şansa de a lucra alături de el pe durata vacanţelor de vară. A fost cea dintâi persoană care mi-a pus în faţă un document de epocă pentru a mă învăţa în ce anume constă valoarea sa, dar mai ales de ce poate fi el atât de util chiar şi în vremurile de azi. Rememorez, cu admiraţie, cât de mult contează în această viaţă să poţi întâlni oameni discreţi şi pasionaţi de munca lor care ştiu trăi, în primul rând, pentru ceea ce le place cu adevărat să facă. Aceştia reprezintă acel gen de suflete care, întâi de toate, te învaţă echilibrul interior, dar şi elanul de a vrea să ştii cât mai multe, de a construi punţi trainice de legătură între lumea ta şi a celor din jur. E nevoie de aşa ceva, întrucât în aceste răstimpuri în care viaţa te copleşeşte cu provocările ei, doar cel care ştie să îşi apropie lumi din cele mai diverse, poate spera că va izbândi în tot ceea ce îşi propune. Când am înţeles aceasta, am căutat să aflu în ce anume constă topul priorităţilor sale.
Care sunt cele mai importante deziderate în care îşi investeşte energia şi elanul creativ. Pe plan profesional a visat ca şi Banatul de Munte să aibă o universitate performantă după modelul Clujului, oraşul studenţiei sale. Şi-a mai dorit apoi o istorie a Banatului, în mai multe volume, în care să se reflecte, în modul cel mai competent posibil, tot ceea ce s-a întâmplat mai important în această provincie, din cele mai vechi epoci şi până în vremuri actuale. Finalmente a sperat mereu că bănăţenii „pribegi” vor reveni mai des acasă, vor sta la aceiaşi masă şi vor da tot ceea ce au ei mai bun pentru ca renumele locului să ajungă cât mai departe posibil. În sfera sa intimă însă, a ales să rămână întotdeauna acelaşi om căruia să nu îi fie niciodată ruşine de adevăratele sale origini: o persoană simplă tot timpul îndrăgostită de frumuseţea locurilor în care s-a născut, a crescut şi s-a format ca om şi caracter. Într-o lume tot mai secularizată, în care confortul şi superficialitatea devin realităţi obişnuite, sunt tot mai rari cei care îşi păstrează farmecul acelei nobleţi interioare care te ajută să vezi viaţa cu alţi ochi, cu alte principii, prin prisma altor visuri… Sunt oameni simpli, dar profunzi care, în adâncul sufletului, trăiesc tot timpul bucuria reîntoarcerii în pragul casei părinteşti unde ei şi-au trăit copilăria şi momentele cele mai copleşitoare din întreaga lor existenţă.
În lumea sa interioară, Valeriu Leu a fost cărturarul care, fără să uite vreodată de unde a plecat, s-a reîntors mereu, la apus de soare, în mare taină, acolo unde veşnicia se naşte mereu. Gândindu-se la această imensitate, în momentele de nostalgie, obişnuia să pună o întrebare la care probabil că are deja răspunsul acolo unde e… „Atunci când nu vom mai fi, oare va mai citi cineva tot ceea ce scriem noi acum cu atâta dăruire? Îşi va mai aminti cineva de noi aşa cum am fost odinioară?!” Reiterând clasamentul visurilor sale, îndrăznesc să cred că atâta timp cât am trecut prin această viaţă, iar în urmă am lăsat o carte, o casă, dar mai ales nişte oameni care ne-au iubit cu siguranţă că o frumoasă călătorie prin această existenţă, de fapt, nu se încheie niciodată. Pribegii devotaţi visurilor pe care le au se opresc doar, din când în când, pentru a admira Apusul şi pentru a descoperi noi orizonturi care le-ar face drumeţia mai interesantă şi mai plină de sens. Unii ar spune că e doar un popas spre o nouă provocare. Cunoscându-l pe Vali, cred că o singură certitudine ar mai lăsa să răzbească până la cei dragi: „Eu acum sunt la ai mei. Acasă, finalmente…”
Sursă foto: jurnalspiritual.eu, istoriiregasite.wordpress.com, vocea.md
