Au trecut deja 22 de ani de când l-am cunoscut şi am început să îl admir… Are şi azi o măiestrie aparte în a te face să iubeşti istoria şi ştiinţa în general. E mult de atunci şi poate că timpul are puterea de a aşterne, uneori, colbul uitării peste locuri şi oameni, însă, din fericire, unele spirite fac excepţie de la regulă. Şi asta pentru că noi înşine îi purtăm în suflete, întrucât, la un moment dat, ei ne-au oferit suficient de mult, încât să ne simţim nepreţuiţi în această Viaţă.
Acum două decenii şi mai bine, Nicu Magiar m-a învăţat, pentru prima dată, ce înseamnă, de fapt, istoria, cum trebuie s-o înveţi de plăcere, ce foloase ai de pe urma ei şi, mai presus de toate, ce anume trebuie să faci pentru a deveni foarte bun în tot ceea ce întreprinzi, indiferent de drumul pe care alegi să mergi, urmându-ţi, astfel, vocaţia. Când îl reîntâlnesc am mereu impresia că timpul s-a oprit în loc, fără ca el să îmbătrânească măcar puţin. Este tot timpul cu aceiaşi vervă şi cu aceiaşi pasiune pentru ceea ce îi place să predea. Inevitabil mă întorc în timp şi retrăiesc momentele în care intra la ore în costumul său frumos, cu butonii de aur de la mânecile cămăşii, special pregătiţi pentru lecţiile în care ne povestea, cu entuziasm, despre perioada napoleoniană. Campanii militare, victorii şi înfrângeri, can-can-uri din viaţa marelui Împărat, toate povestite cu atâta măiestrie oratorică şi cu atâta pasiune, încât noi, cei care ascultam, deveneam actori nevăzuţi ai acelor evenimente, retrăindu-le cu sufletul la gură.
M-am întrebat nu o odată cum face… cum e posibil ca o clasă întreagă să îl urmeze cu loialitate, simţindu-i şi împărtăşindu-i entuziasmul din renumitele-i poveşti. Pe atunci nu mi-am putut oferi decât un simplu răspuns: pur şi simplu iubea să ne înveţe. În ciuda unui sistem educaţional deficitar în care, adesea, cantitatea contează şi nu calitatea, un sistem în care salariile profesorilor sunt de mizerie, iar curicula în sine mai mult hăbăuceşte şi tâmpeşte elevii decât îi formează pentru viaţă, mai există oameni care iubesc să predea şi să-i înveţe pe alţii. Cu aceiaşi răbdare, cu acelaşi devotament, cu aceiaşi convingere că tinerii pe care îi şlefuiesc acum vor deveni, cândva, diamante de mare preţ. Sau poate nu vor fi aşa… nu toţi, dar totuşi, crezul şi investiţia lor în suflete continuă încă. Sunt ei, oare, ultimii visători incurabili, plini de idealisme, pe care bunul Dumnezeu i-a uitat în această ţară sau, pur şi simplu, există o măiestrie „ascunsă” pe care unii o învaţă de la mentorii lor, iar aceştia de la magiştrii lor pentru a cizela acele spirite care vor urma ei înşişi, prin pilde remarcabile, cele mai dificile „campanii” ale vieţii?
Ce înseamnă, până la urmă, această măiestrie de care învăţământul românesc are încă atâta nevoie pentru a educa, întâi de toate, caractere şi abia apoi talente? Îmi aduc aminte de magistrul meu şi de lecţiile sale memorabile: istoria, uneori, înseamnă date, dar nicidecum numai atât. Adeseori e nevoie de conexiuni, de logică, de erudiţie, dar mai ales de multă, multă empatie. Doar în clipa în care intri în pielea personajelor, în mintea lor, simţind cu inima lor tot ceea ce s-a întâmplat, abia atunci poţi spera că începi să înţelegi câte ceva din tainele trecutului. Iar acesta este important, întrucât – se ştie deja- cel care are un trecut, cu siguranţă are şi un prezent pe măsură, deci viitorul va avea şi el toate şansele să se contureze ca atare. Profesorul nostru dispunea de multă empatie şi cunoscându-ne dezideratele de tineri prea înflăcăraţi, dornici de a cuceri lumea, ştia să ne ofere mult. Până la urmă, aici e cheia talentului de care beneficiază orice „Domn’ Trandafir” autentic…
Un profesor remarcabil pe care elevii săi îl vor purta mereu în suflet, oriunde ar călători în lume, presupune, întâi de toate, multă generozitate, flexibilitate interioară, echilibru, dar mai ales răbdarea şi curajul „nebun” de a asista zborul fiecăruia până când visul său se împlineşte… atunci când ucenicul îşi ajunge, finalmente, maestrul, devenind stăpân pe Arta Sa. Abia atunci, orice „Domn’ Trandafir” poate considera investiţia sa ca fiind una de mare succes. Îmi aduc aminte că, prin anul 2011, în Paris fiind, în ciuda timpului scurt, am dat, totuşi, o fugă la Domul Invalizilor, special pentru a înclina capul în semn de respect la catafalcul celui mai renumit Împărat al francezilor.
În jurul majestuosului monument, pe bucăţi de marmură, stau gravate şi azi denumirile marilor bătălii în care Napoleon Bonaparte s-a acoperit de glorie: Austerlitz, Wagram, Leipzig, Waterloo… Participam din nou la o lecţie de istorie, dar simţită pe viu. Mai presus de toate însă era vorba şi de un minunat remember al anilor de odinioară când, tineri fiind, urmam cu loialitate în „armata” clasei măiestria interioară şi retorica impecabilă a magistrului nostru. N-am rezistat tentaţiei de a nu pune mâna pe telefon, în consecinţă l-am sunat pe profesorul meu chiar de acolo… din Domul Invalizilor. Trecuse mult timp de când nu ne mai auzisem, deci voiam să ne întoarcem încă o dată „pe câmp de glorie”, ca în vremurile bune de odinioară. În telefon, „Domnului Trandafir” i-a tremurat pentru prima dată vocea de emoţie: „N-ai uitat, chiar şi după atâta timp… Fiecare din voi poartă în raniţă Baston de Mareşal”. Atunci şi acolo am înţeles, finalmente, cât de mult înseamnă un „Baston de Mareşal” care luceşte la zâmbetul unui profesor fericit…
Sursă foto: jokideo.com, adevarul.ro, bookaholic.ro
