Urmând firul cărţii elaborată de Şerban Ţigănaş, periegheza cunoaşterii spre lumea arhitecturii şi a oraşelor din România actuală nu pare deloc să te lipsească de „adrenalină”. La două decenii şi jumătate de la „revoluţia” care a pus capăt regimului de tristă amintire, la noi în ţară s-a construit mult. Din păcate nu întotdeauna aşa cum ar fi trebuit. S-au dus la îndeplinire proiecte importante, peisajul urban a cunoscut îmbunătăţiri majore, iar o serie de minţi mai flexibile au înţeles, până la urmă, faptul că este mult mai important să construieşti ceea ce e bine decât să construieşti bine. Iar în acest demers este nevoie de respectarea unui echilibru delicat: cel dintre coordonarea construirii şi imaginarea, respectiv crearea spaţiului propriu-zis. Ambele constituie „oglinda magică” din „Templul lui Ianus” unde noi ca popor, privindu-ne trecutul, ne putem ghici viitorul, iar sub cupola lor ni se conturează clar, în prezent, luminile şi umbrele propriei noastre identităţi. Cele din urmă sunt azi mai grăitoare ca oricând şi, cu toate acestea, pare că nu învăţăm nimic din lecţiile pe care ele ni le oferă, în consecinţă vom repeta din nou istoria?!
La 25 de ani de la „revoluţie”, într-o lume care se globalizează şi într-o ţară care a devenit membră a Uniunii Europene mai putem încă vorbi la noi despre o arhitectură conflictuală care, după modelul posedării de la Mănăstirea Tanacu, stă, în continuare, sub zodia „caselor fantomă”. În contextul scandalului iscat de naţionalizare şi de iureşul retrocedărilor, o serie de oameni au rămas pur şi simplu în stradă. Aici, ei au continuat să trăiască în „locuinţe fantomă”, fără pereţi, fără geamuri şi acoperiş, doar cu haine, bagaje, mobilă, valize şi tacâmuri ca o formă de protest faţă de lipsa iniţiativei şi a perspectivei de ansamblu a celor care deţin puterea de decizie. (Alina Şerban, Evacuarea fantomei. O arhitectură a supravieţuirii, Bucureşti, 2013) „Evacuarea Fantomei” presupune, în realitate, nevoia de a reînvăţa lecţia organizării spaţiale şi sociale. Şi aceasta întrucât, pentru o arhitectură sănătoasă şi prietenoasă cu oamenii, care respectă Scara Umană, e nevoie nu de „cârpituri de conjunctură” ce ajung, inevitabil, să polueze vizual peisajul urban, cât mai ales de o viziune globală în care se reflectă „nu doar copacii din jur, cât şi pădurea în totalitatea ei.” Este o condiţie sine qua non pentru ca, în viitor, să nu se mai perpetueze imagini dezolante cu păduri citadine sau vechi sate care cresc periferii urbane – Floreşti, jud. Cluj – în vreme ce oraşul în sine, penetrat de megastructuri, ajunge el însuşi să se periferizeze (Françoise Choay, Pentru o antropologie a spaţiului, Bucureşti, 2011). Problema mega-construcţiilor (Catedrala Mântuirii Neamului din Bucureşti, Catedrala Greco-Catolică din Piaţa Cipariu, Cluj-Napoca etc.), mall-urile ridicate pe teritorii extrase din spaţiul oraşului ce se bucură de propria lor viaţă controlată, construcţiile de locuinţe din cartiere ridicate pe terenuri care, altădată, erau spaţii extravilane sunt, indiscutabil, expresia unui veritabil „turbo-urbanism”.
El s-a manifestat în spaţiul nostru autohton odată cu trecerea de la economia planificată la cea de piaţă, pe fondul incompetenţei statului de a supraveghea piaţa în sine, în contextul unei liberalizării şi privatizării rapide. Focalizarea atenţiei statului pe urbanism, abandonând arhitectura, lipsa de experienţă a municipalităţilor în a organiza concursuri de proiecte veritabile şi-au spus şi ele cuvântul. Nu e de mirare că, din peisajul arhitecturii româneşti, lipsesc, întradevăr, experţii programatori specializaţi în crearea de teme de proiect şi de concurs impecabile care să conducă la soluţii implementabile. Toate acestea scot în evidenţă aceea că explozia de vitalitate urbană care s-a manifestat la noi în vremuri recente a atras după sine şi o consolidare a unei mentalităţi a separării de ceilalţi, a evadării discrete într-un spaţiu/univers privat în care s-a cimentat mai bine indentitatea unor grupuri distincte, adesea rivale (etnice, politice, confesionale).
Domeniul public din România a devenit astfel, de cele mai multe ori, „câmp de luptă” al însemnelor, simbolurilor şi intereselor unde regulile au fost, de cele mai multe ori neglijate, iar spaţiile oraşelor, în mod paradoxal, s-au transformat şi ele în „arhipelaguri de spaţii private cu arhitectură specifică”. Din atare motiv, spaţiul public de la noi a ajuns să fie construit din arhitecturi, fiind, până la urmă, o arhitectură a arhitecturilor. (Şerban Ţigănaş, op. cit., p. 54) Morfologia ei, pusă în „oglinda magică” din „Templul lui Ianus”, scoate în evidenţă, din păcate, încă falii mari între lumi distincte în sânul aceleiaşi identităţi care, moştenind spaime din trecut, continuă să se baricadeze dincolo de forţa unor modele şi simboluri din vremuri deja demult apuse. Încercând să privesc multe dintre aceste realităţi arhitectural-urbanistice de la noi, cu ochii personajului pe care Jonathan Swift l-a adus la viaţă în anul 1726, aş regăsi, într-o serie de ipostaze, experienţa lui de neuitat conturată cu ocazia călătoriei în „Ţara Cailor”. Acolo, el i-a cunoscut atât pe cei cu raţiune, cât şi pe cei dominaţi doar de orgolii şi instincte de acaparare. N-am curaj să mă gândesc cu ce impresii aş umple „bagajele” drumeţiei mele. Mai contează, oare?
Similar lui Gulliver, în momentul în care aş vorbi despre ele în lumea bună şi civilizată, cu siguranţă, puţini m-ar crede. Aş miza însă pe acele adevăruri din cartea pe care Şerban Ţigănaş mi-a oferit-o cu încredere. Am parcurs-o cu atenţie şi respect faţă de erudiţia autorului, mai ales că, în multe dintre fraze, m-am regăsi pe mine însumi laolaltă cu pribegiile mele după succes în arhitectura ideilor: Constat că lumea a înţeles doar în parte că arhitectura e importantă, că oamenilor le pasă şi îşi doresc să trăiască în medii mai bune, dar că nu înţeleg încă cine ar trebui să contribuie la aceasta (…) Mă simt dator să transmit şi celorlalţi ceea ce am înţeles, fiind şi prin aceasta… arhitect.
Surse foto: arhimania.ro, ruxandramicu.ro
