„Securiştii în mină! De ce în mină?! Să-i bage pe taxiuri! Ăştia ‘îs singurii care te pot duce acasă fără să le dai adresa…” Era ironia care se obişnuia a se spune, cu năduf, în zilele acelea de neuitat când, noi românii, trăiam pe viu lovitura de stat din decembrie ’89. Sunt 25 de ani de atunci, iar faptul în sine că, după atâta amar de vreme, încă mai derulez în faţa ochilor asemenea bancuri a la Radio Erevan se datorează unui fapt aparte.
Uneori, experienţa trăită pe viu, în vremurile de azi, pare că te reînvaţă un adevăr fundamental: istoria se scrie şi se rescrie, dar în alte locuri şi cu alte personaje. Uneori însă, asemănarea dintre ele, la stil cu precădere, are darul de a te face să zâmbeşti. Merită să faci aceasta, mai ales dacă te nimereşti în “miezul” evenimentelor. De ceva timp încoace, în luna iunie a fiecărui an, obişnuiesc să călătoresc, în interes de cercetare, la Academia Regală din Stockholm. Colaborarea este una fructuoasă, dar regulile impuse de către gazde sunt stricte şi trebuie urmate ca atare. De la aeroport şi până la hotelul unde eram cazat, m-am bucurat, de fiecare dată, de serviciile unui şofer de taxi a cărui misiune, şi în cazul lui, fusese clar conturată. Să mă aducă în siguranţă, iar drumul, destul de lung până la destinaţie, să-mi fie cât mai agreabil posibil. Au fost nişte întâlniri memorabile cu discuţii antologice. De fapt, dacă e să fiu sincer, prima mea iniţiere în Oraşul Premiilor Nobel am făcut-o cu şoferul de taxi. Un tip înalt, mereu bine aranjat şi asortotat, extrem de manierat, cu simţul umorului şi cu o politeţe dezarmantă. Ne-am împrietenit cât ai zice peşte. Inevitabil. Tipul ştia de toate, realitate pentru care (ok, recunosc) abia aşteptam întâlnirile cu el.
Schimbul reciproc de Can Can-uri făcea ca timpul petrecut pe drum să fie, cu adevărat, relativ. Amândoi suntem simpatizanţi ai Casei Regale suedeze. El o adoră pe Victoria, Prințesă Moștenitoare a Suediei, Ducesă de Västergötland, chit că are un fel aparte de a o alinta: “Party Animal”. Fireşte, n-am putut rezista tentaţiei de a nu-i cere şoferului explicaţiile de rigoare. Mai pe şleau vorbind, şi el abia aştepta să mi le spună. Ştia omul ce ştia… În comparaţie cu tatăl ei, suveranul Carl Gustaf al XVI-lea care nu radiază foarte multă carismă, Prinţesa Victoria este foarte populară şi extrem de iubită. A avut mereu priză la public şi, ceea ce încânta cel mai mult spiritele, îi plăcea să iasă… Au fost destui acei norocoşi care au putut s-o recunoască, dansând cu foc în diverse localuri selecte. Şi ce mai dansatoare… Părea să fie de neuitat din moment ce elanul naraţiunii expusă de tovarăşul meu de drum sporea treptat, fiind direct proporţional cu admiraţia-i cimentată în suflet. La un moment dat, escapadele celebre s-au stopat brusc. “Party Animal” dispăruse fără urmă. Anunţarea logodnei cu Daniel Westling, care a şi devenit Duce de Västergötland, a fost de natură să electrizeze din nou spiritele. “Ăsta nu va mai trebui să muncească în viaţa lui!” – a îngânat cu amărăciune şoferul meu. Văzându-mi nedumerirea, el a continuat în acelaşi ton: “E simplu. Conform regulii, dacă te căsătoreşti/măriţi cu cineva din Casa Regală a Suediei, renunţi la orice job ai avea şi reprezinţi cu demnitate Casa Regală”. „Regreţi că nu ai devenit Prinţ?” – l-am iscodit eu zâmbind ironic. M-a privit cu acelaşi amuzament, iar răspunsul a fost unul frumos la care meditez cu plăcere şi acum.
Până la urmă, oricât de atractiv pare, nu e uşor să fii Prinţ/Prinţesă. Ai o responsabilitate mare, iar imaginea ta trebuie să fie mereu una impecabilă. Eşti peste tot, eşti în atenţia tuturor, iar, de multe ori, aceasta înseamnă să fii obositor de activ pentru zâmbetele atâtor oameni. Presiunea asupra ta este mare, iar coroana înseamnă, adesea, dăruire de sine şi multă, multă renunţare. „O să ne lipsească minunata Prinţesă Dansatoare!” – îmi tot repeta simpaticul meu şofer de taxi. Ştie omul ce ştie…
Sursă foto: martinsstockholm.blogspot.com, wikipedia.org, ngvglobal.com
