„A arătat mereu mult talent şi o maturitate neobişnuită pentru vârsta ei…” scria, cu entuziasm, renumitul diplomat Felix Bamberg în momentul în care reflecta la personalitatea Prinţesei Elisabeta, cea care avea să devină prima Regină a Românilor. Am găsit aceste însemnări de curând, înaintând în labirintul preţioaselor manuscrise ale Academiei Române din Bucureşti. Nu am rezistat tentaţiei de a nu zăbovi în această „oază de sensibilitate”. Ea făcea notă discordantă cu restul paginilor dintr-un fond documentar ce scotea mult în evidenţă faţa nevăzută a diplomaţiei europene din a doua parte a veacului al XIX-lea. Era o lume rece şi cinică a bărbaţilor abili, întotdeauna ghidaţi de „Realpolitik” pentru atingerea unor obiective pragmatice, dar utile intereselor statului şi naţiunii deopotrivă.
În acest profil s-a încadrat şi Felix Bamberg. Carismaticul ambasador s-a născut la Unruhstadt, în Polonia, în ziua de 17 mai 1820. A studiat la Berlin şi la Paris, dovedindu-se un adept înfocat al ideilor lui Hegel. Fiind martor ocular al evenimentelor violente de la 1848-1849, el a decis, sub impactul profund al acestora, să redacteze o Istorie a revoluţiei paşoptiste din Franţa. Lucrarea în sine s-a bucurat de un succes enorm, punându-i în valoare autorului ei atât erudiţia, cât şi talentul de narator. Cu toate acestea, Felix Bamberg a ales altceva pentru cariera sa. În anul 1851 a intrat în lumea diplomaţiei prusace, activând în diverse cancelarii de pe continent: Berlin, Paris, Messina, Genova. Nu a uitat însă de valenţele sale culturale, dovedindu-se un gânditor profund mereu binevenit în saloanele selecte ale elitei intelectuale europene.
Cunoscându-l foarte bine pe prinţul Hermann de Wied, dar şi pe soţia acestuia, Marie, abilul om politic le-a făcut numeroase vizite la reşedinţa lor din Neuwied unde, adesea, obişnuiau să se întâlnească persoane consacrate din lumea culturală germană. Preţuirea lui Felix Bamberg pentru prinţesa Elisabeta de Wied era sinceră. Reflecţiile sale tainice trădează o admiraţie profundă faţă de acel suflet care l-a fascinat prin inteligenţă, eleganţă, rafinament, erudiţie, frumuseţe şi multă, multă sensibilitate. Spiritele marcante alături de care ea şi-a putut şlefui talentele, apoi aplecarea ei spre artă, literatură, poezie, muzică, istorie, matematică, religie şi fizică nu a făcut decât să-i consolideze şi mai bine imaginea unui veritabil savant care ştie să cucerească lumea prin duioşia, forţa şi frumuseţea sufletului său.
Viitoarea Regină Elisabeta părea a fi de o maturitate neobişnuită pentru vârsta sa – spune Bamberg, iar scrierile îi trădau seriozitatea acelui spirit care vede cu luciditate în profunzimea lucrurilor şi a evenimentelor. Lumea rece şi calculată a unui diplomat care s-a pregătit, în timp, s-a după rigoarea tipică prusacă a îngenunchiat, inevitabil, în faţa unui asemenea caracter. A început să îi citească poeziile, încercând să audă ecourile îndepărtate ale unei inimi care îşi găsea inspiraţia în frumuseţea oamenilor, în splendoarea şi armonia locurilor. Prietenia lor a fost una solidă, ea rămânând la fel de frumoasă chiar şi atunci când viaţa i-a dus pe alte drumuri, la distanţă mare unul de celălalt.
Auzind despre tragedia care i-a marcat Reginei Elisabeta existenţa (pierderea copilei de numai trei anişori), cunoscutul diplomat s-a retras în solitudine, începând să scrie şi el. Şi-a proiectat în minte, din nou, imaginea unică a unei prinţese frumoase care, prin zăpadă, pe ploaie sau pe soare se plimba în pădure, iar după ce revenea acasă hotăra să se aşeze la masă pentru a începe să pună în versuri tot ceea ce a fost în măsură să simtă cu mult timp în urmă. Rândurile concepute cu nostalgie, în amintirea unei prietenii care i-a marcat existenţa, trădează acele adevăruri ce nu au putut fi spuse, poate, cu voce tare în vremuri de demult. Într-o lume a bărbaţilor în care, cel mai adesea, primează datoria şi interesul este nevoie, uneori, de o oază de sensibilitate a cărei menire nu este alta decât aceea de a da sens, lumină şi culoare vieţii. Aceasta ajută să descoperi mai bine farmecul fiecărei clipe, dar şi bucuria, respectiv elanul de a trăi la maxim ceea ce este cu adevărat frumos, împărtăşind totul cu cei foarte dragi.
Acum un secol şi mai bine, două lumi aparent diferite au reuşit să consolideze o solidă punte de legătură, arătând posterităţii faptul că frumuseţea, talentul şi erudiţia sunt în măsură să contureze amintiri de neuitat, cu ecouri până departe. Sau, cel puţin, aşa a eternizat cineva acest adevăr, scriind cu elan, preţuire şi devotament sub inspiraţia sublimă a Maiestăţii Sale…
Sursă foto: ro.wikipedia.org, clubuldepresatransatlantic.wordpress.com
