„Cum adică voi fi pe Bulevard miercuri? O să mă vadă toţi?!” a îngânat ea cu emoţie în glas. Se aşezase, cu multă sfială, pe scaun chiar în faţa mea şi mă privea oarecum mirată că o rog frumos să dea puţin timpul înapoi. Un tremur i se simţea în glas, iar ochii aproape că i se umeziseră discret. 20 de ani petrecuţi într-un centru de excelenţă în cercetare al Academiei Române, zilnic între bărbaţi cu reputaţie profesională, au şi acum o semnificaţie aparte pentru sufletul ei.
Este o femeie simplă, pentru mulţi chiar banal de simplă, a cărei poveste de viaţă, aparent, nu are nimic spectaculos în ea. La prima vedere te domină impresia că nu ai putea să găseşti niciodată ceva atât de interesant, încât povestea ei să îţi rămână în inimă forever.
De mai bine de două decenii trăieşte aceiaşi rutină care, pe mulţi, i-ar arunca pur şi simplu în depresie constantă. Din anul 1993, dimineaţă foarte devreme, ea ajunge prima la locul de muncă şi nu pleacă acasă decât după ce se asigură că totul este în ordine şi nu mai e nimic de făcut. Practic se împarte cu dăruire în două direcţii, mereu cu aceiaşi loialitate: acasă şi la locul de muncă. Într-o lume complicată a bărbaţilor, care aleargă zilnic după performanţă şi prestigiu, ea a ajuns să îi ştie pe toţi ca şi cum ar fi parte din familia ei. Îi cunoaşte pe toţi, îi înţelege pe toţi, îi simte pe toţi, este alături de toţi ori de câte ori i se cere, dovedind, de fiecare dată, că se poate pune bază pe ea şi că este, cu adevărat, competentă în orice demers practic.
În cei 20 de ani a interacţionat îndeaproape cu Academicieni, a întâlnit zilnic oameni cu pretenţii şi standarde înalte, dar n-a folosit niciodată conjuncturile create pentru a obţine o avansare sau un spor de salar. La evenimente sau ceremonii solemne a fost prezenţa discretă din „spatele scenei” care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca totul să iasă bine, pentru ca, mai apoi, să se retragă cu aceiaşi modestie elegantă. Alţii, bărbaţii, cei prea erudiţi au fost aceia despre care ştia că trebuie să iasă în faţă! Adesea, în graba zilnică, treci rapid pe lângă ea, ştiind că este acolo unde trebuie şi aproape că nici nu îţi vine s-o mai întrebi dacă şi ea este bine…
Întruna din zile, când nu mă grăbeam, m-am oprit, hotărând să-i acord mai mult de un minut. Era acelaşi chip serios care îşi făcea treaba cu îndemânare, preocupată fiind să ducă la bun sfârşit tot ceea ce ştia că are de îndeplinit. Fiind într-o pasă proastă a vieţii, fără prea multă inspiraţie pentru demersurile mele de creaţie, am vrut la început să merg mai departe, dar a fost „acel ceva” care m-a oprit în loc ca să ascult.
Iniţial a fost o tăcere lungă pentru ca, mai apoi, o lacrimă discretă căzută în coada ochiului să trădeze ceva cu adevărat grav. Primise vestea că îşi pierduse băiatul într-un grav accident de circulaţie undeva foarte departe de ţară. A fost prima dată când am văzut-o lucrând fără să îşi poată ridica ochii din pământ. Mai avea doar vocea care, cu o fermitate gravă, pronunţa rar faptul că: Trebuie să fim tari. Aşa e viaţa. Trebuie să mergem mai departe.
Am înţeles, atunci şi acolo, cât de mult preţuieşte şi ce înseamnă cu adevărat o femeie simplă, discretă şi cu suflet mare într-o lume a bărbaţilor, „puternici” adesea?! De atunci şi până acum, pornind de la modelul de mai sus, îmi doresc să întâlnesc cât mai mulţi bărbaţi simpli, dar cu suflet mare, care fac furori între femei puternice. M-ar ajuta să înţeleg mai bine cuvintele cu tâlc pe care Nichita Stănescu le-a spus cu ceva timp în urmă: „Dacă florile ar dărui oameni, cum oamenii dăruiesc flori, oare de unde ar fi rupţi… oamenii?!”
p.s. Numele Ei, al Doamnei, este Ileana Kovács, îngrijitoare…
Sursă foto: ctcleanroom.com, santabanta.com, arhiva personală Attila Varga
