„Biroul Negru” are deja o tradiţie şi, inevitabil, o faimă îndelungată la locul unde activez eu zilnic. El a fost creaţia unor oameni inteligenţi, cu simţul umorului, cărora pur şi simplu le plăcea să facă uneori farse, doar aşa… de dragul amuzamentului. Şi asta se întâmpla mai ales dacă era cu cine, adică în raza de interes a „Biroului” se nimerea un „material bun” care digera poanta fără reacţii violente. Era condiţie sine qua non ca „obiectul muncii” să dispună de inteligenţă şi de simţ al umorului implicit. Cu „plutoniu radioactiv” nu e bine să te joci niciodată.
La „Black Office”, selecţia s-a dovedit a fi întotdeauna naturală. De-a lungul generaţiilor a venit cine a vrut, a stat cine a putut. Regula a fost mereu una foarte simplă: participi la construcţia farselor pentru alţii, dar odată şi odată tot îţi vine şi ţie rândul. Nu scapi! Atunci când „îţi sună ceasul”, cu siguranţă, te aştepţi cel mai puţin. De obicei o iei „pe coajă”. Dar nu e cazu să te superi. Tura viitoare când îţi reiei locul între „păpuşarii care trag sforile” vei fi sigur foarte inspirat. Ai toată motivaţia de pe lume!
Farsa „Requiem-ului” pentru un Oltcit fost gândită şi pusă în aplicare, cu multă meticulozitate, în perioada în care eu încă nu fusesem iniţiat între cadrele „Biroului”. Persoana care mi-a relatat-o a fost tocmai „creierul” acţiunii, însă, din nefericire pentru el, „operaţiunea” s-a întors împotriva lui. Vorba proverbului: Cel ce sapă o groapă altuia, cade el în ea! Cum era să intervină o excepţie de la regulă tocmai atunci?!
Ţinta „Requiem-ului” a fost Oltcitul unui coleg de-al nostru ce tocmai beneficiase la service de o „purificare” generală: curăţat şi vopsit ca la carte. În mod normal, simpatica maşină trebuia să iasă demult la pensie, însă graţie generozităţii proprietarului ei, „octogenara” pe patru roţi a mai primit o prelungire de activitate. „Rimmel-area”, recte „Make up-ul” de la service i-a picat numai bine „octogenarei”, însă unele „riduri” tot i-au mai rămas. Mai conta câtă vreme nu-l deranja pe beneficiar?! Şi atunci, unul din membrii „Biroului Negru” s-a gândit că o lumânare pusă pe „creştetul piţipoancei proaspăt machiate” i-ar aduce aminte de vârsta ei venerabilă pe care părea că o ascunde cu neruşinare. Zis şi făcut.
Lumânarea a fost pusă, însă proprietarul a văzut gestul făptaşului. S-a nimerit să fie şi o colegă în preajmă astfel că, împreună şi cu mare discreţie, cei doi au „fotografiat” flagrantul. După ce făptaşul şi-a făcut numărul până la capăt, convins fiind de aceea că nu l-a văzut nimeni, s-a retras extrem de satisfăcut. Numai că revenirea sa la Office a însemnat o surpriză de proporţii. Fusese văzut că a pus lumânarea, în plus i s-a imputat zgârierea maşinii proaspăt „rimmel-ată”. Explicaţiile şi negările vehemente în acest sens s-au dovedit a fi inutile. I s-a arătat unul dintre „riduri”, prin urmare cel în cauză a fost invitat să plătească o nouă vopsire a maşinii.
Volens, nolens banii trebuiau puşi la bătaie şi nu o sumă mică… Cu capitalul dobândit, proprietarul Oltcit-ului a strâns provizii de la alimentară şi a organizat o masă îmbelşugată la care toată lumea a fost invitată… „Requiem-ul” devenise brusc Nuntă Regală la Palat. Ultimul dintre invitaţi a fost chiar omul cu lumânarea. A fost adus încet şi cu calm, i s-a oferit un scaun ca să stea jos, i s-a pus apă în pahar, i s-a sugerat să tragă aer în piept, pentru ca, la urmă, să i se adreseze mulţumiri pentru generosul ospăţ. A urmat un moment de linişte. Acea linişte sublimă de dinaintea furtunii. Într-o primă fază, chipul împricinatului s-a întunecat brusc. Câţiva peri albi i-au apărut instantaneu. I s-a spus că zgârietura era acolo pe Oltcit mai demult, iar experţii în „Make up de la service” n-au putut s-o acopere, în consecinţă el fusese cel care încasase „pe coajă” o farsă în „contra-ofensivă”.
Pe ochii omului cu lumânarea picase „cortina de fier”. Ea devenise cadrul ideal pentru proiecţia unei pelicule sadice în care o drujbă în acţiune făcea ravagii în jur. Lacrimile care îi curgeau Omului pe obraji combinate cu zâmbetele prietenilor din jur – la care şi împricinatul subscrisese în cele din urmă- subliniau un minunat paradox: mai există pe această lume requiem-uri unde lumea jeleşte râzând. Atunci şi acolo, „Black Office” chefuia de zor. Prietenii ştiu de ce!
To be continued…
Surse foto: ro.wikipedia.org, fotodobrater.blogspot.com, romaniatv.net
