„Îţi vine şi ţie rândul” – spune legea nescrisă a „Biroului Negru”. Farsa despre care scriu azi, cu nostalgie, se numără printre acele „reuşite” în care eu am fost implicat în mod direct, dar, de data aceasta, nu în ipostaza de „organizator”, cât mai ales în cea de „victimă”. Era inevitabil. Nu mă mir acum de nimic. Trebuia să mi-o „coacă” şi mie cineva, undeva, cândva…
Rememorez, cu zâmbetul pe buze, acel moment şi datorită personajelor implicate, întrucât ecourile stârnite după consumarea „capodoperei” au ajuns până la „nivel înalt”. În faţa ochilor mi se derulează în clipa de faţă perioada de glorie şi de „nebunii” în care lucram cu elan la elaborarea tezei de doctorat, împărţind camera de cămin cu un prieten simpatic, evident şi el pus pe şotii. Doi entuziaşti îşi trăiau atunci viaţa la maxim, căutând să se bucure de fiecare oportunitate. Într-una din seri, pe când reveneam acasă, colegul meu mi-a pus o întrebare cu tentă de avertisment: „Nu ţi se pare nimic ciudat la vecinul pensionar care stă vis-à-vis de uşa noastră?! Ne spionează mereu.” E drept, mai tot timpul fusesem fascinat de elanul „studentului” de 70 de ani care a revenit în cămin din motive pur academice, însă partea cu spionajul nu am înţeles-o niciodată. Nici nu i-am dat importanţă, mai ales că trebuia să demarez un stagiu de cercetare la Viena, iar plecarea mea urma să se petreacă chiar a doua zi după ce colegul meu l-a adus în discuţie pe venerabilul „James Bond”.
Mi-am sfătuit amicul să se liniştească şi să se bucure de vremea care, atunci, te trimitea cu gândul la plajă, cântec, joc şi voie bună. Am plecat, aşadar, amândoi pe alte meleaguri cu gândul la munca noastră de cercetare. După vreo două săptămâni de stat la Viena, într-o zi pe la prânz când am verificat corespondenţa electronică, am înţepenit în faţa calculatorului, citind emailul colegului meu de cameră. „Trăim farsa şi umilinţa vieţii!” – îşi începea relatarea prietenul meu. „James Bond” –ul de 70 de ani, care ne antipatiza din motive numai de el ştiute, mersese într-o dimineaţă la administratoarea căminului să anunţe „decesul” celor doi locatari de la camera 53 (camera noastră). Femeia albise de spaimă. Ne ştia pe amândoi şi nu putea să înţeleagă cum ajunsese „venerabilul student” la o asemenea concluzie horror. „Sunt cu ochii pe ei demult! Iar acum simt şi un miros aparte dinspre camera lor! Trebuie să spargem uşa şi să-i scoatem!” – concluziona „James Bond” foarte ferm.
Administratoarea, aproape paralizată de groază, a pus mâna pe telefon pentru a suna la profesorul nostru (pe atunci Prorector) spre a-i obţine acordul în privinţa spargerii uşii de cămin. Acesta din urmă, tocmai atunci, era în plină şedinţă la rectorat, iar vestea „trecerii la cele veşnice” a celor doi discipoli ai lui l-a lăsat fără replică. Voise să sune acasă la noi pentru a transmite tragica veste, însă o sclipire de inspiraţie l-a determinat, totuşi, să aştepte rezultatul „Operaţiunii”. În consecinţă, „James Bond”, împreună cu administratoarea şi maistrul căminului, au intrat la noi în cameră prin efracţie. Inima le bătea puternic, iar stropii de transpiraţie nu făceau decât să le trădeze o spaimă copleşitoare. Intrând în apartament, au început să caute, însă „Defuncţii” nicăieri! „Propun să ne uităm după cenuşă! Ăştia doi or avut combustie spontană!” – concluzionă „James Bond” sigur pe el. După îndelungi căutări, în care încăpăţânata cenuşă refuza să se arate, „trupa de şoc”, prin „vot direct 2 contra 1”, a ajuns la concluzia că se impunea închiderea definitivă a cazului cu verdictul: „Alarmă Falsă”. „Amabilul” nostru vecin nu s-a lăsat însă cu una cu două. „Dom’le, eu am simţit! Mirosul nu mă înşeală!” – a insistat el. Avea să se dumirească în curând. La ieşirea din cameră, „trupa de şoc” a realizat că frigiderul ni se stricase brusc, nu mai funcţiona defel, iar bolul generos cu pastă de peşte din interior prinsese ceva miros din cauza căldurii. Era zăpuşeala din luna lui cuptor, totuşi… Stupoarea ivită peste cei trei membri ai trupei „Delta Force” era pe măsură.
Prima care şi-a revenit din „paralizia vizuală” a fost administratoarea căminului. „Vă doresc poftă bună!” – a rânjit ea către „James Bond”. „Sunt convinsă că veţi savura picnic-ul cu cei doi vecini la întoarcerea lor!!” N-am mai ajuns însă până acolo. La revenirea mea din Viena Imperială, locatarul de vis-à-vis dispăruse subit. „Missing in action” – a concluzionat prietenul meu. Am sărbătorit „reînvierea” şi revenirea noastră acasă o sticlă de vin roşu. Când am ridicat paharul, am ciocnit pentru „James Bond”, promiţându-ne ferm şi aceea că nu vom mai găti niciodată pastă de peşte. Speram ca aceasta să fie partea lui de consolare…
Sursă foto: laurasava.ro, mobygames.com
