Am făcut-o lată… atunci. „Biroul Negru” pus pe farse „hardcore” cu cei care au, realmente, simţul umorului n-a înregistrat „un succes” mai notabil aşa cum s-a întâmplat cu „bijuteria” care este deja trecută în Anale. Când mai dăm „replay” la acel moment, încă ne mirăm şi noi, autorii poantei, cum de a ieşit atât de „bine” totul, deşi, culmea, creditasem iniţiativa cu 0 şanse de reuşită. Şi, totuşi, a mers…
Bătaie de cap am avut doar cu „victima”, întrucât eşuasem în profeţia legată de reacţia ei de după epuizarea farsei. Mda, n-a digerat-o prea bine. Recunosc faptul că matematica n-a fost niciodată materia mea preferată, totuşi, calculul probabilităţilor m-a fascinat din totdeauna. Reţin şi acum zâmbetul sarcastic al profesorului meu care reuşea, de fiecare dată, să îmi transmită un „optimism” debordant: „În viaţa viitoare vei revoluţiona teoria probabilităţilor, momentan excelează la literatură!”
Gândindu-mă la poanta creată, îmi dau seama că respectivul Domn a avut enorm de multă dreptate. Totul a început în clipa în care eu şi un coleg (membru în „Black Office”, desigur) am aflat despre vizita pe care o colegă de-a noastră se străduia s-o facă în China din motive profesionale. Formalităţi cu grămada, o birocraţie pe măsură, dar cine nu vrea să vadă Marele Zid?! Nu poţi trece prin viaţa aceasta, fără să admiri, pe viu, o asemenea minunăţie a Lumii. Şi timpul trecea greu, iar semnalul de OK dinspre partea chineză nu-i venea colegei noastre. E grea aşteptarea, întradevăr! Şi atunci ne-a picat ideea „strălucită” să-i oferim colegei „o mână de ajutor”.
Dată fiind situaţia, am creat pe yahoo.uk o adresa de mail fantomă, am elaborat o scrisoare în limba engleză în care pomeneam de o invitaţie la interviu la consulatul Chinei, pentru ca, în final, să ne semnăm în cel mai original mod posibil: Mao Zedong şi Te Xiau Ping. Nici nu ne-am făcut iluzii! Eram siguri că vom fi deconspiraţi în trei timpi şi două mişcări, iar „chinezoaica” noastră va veni să ne muştruluiască cu un zâmbet ironic. Scrisoare oficială de invitaţie fără ştampilă, antet şi semnătură?! Cum să crezi că defunctul Mao – trecut în lumea drepţilor încă din 1976 – se apucă brusc să expedieze mailuri în inima Transilvaniei?! Chiar şi acum, fostul mare leader al Partidului Comunist Chinez, decât să pună mâna pe mouse şi să navigheze pe Net în reţeaua capitaliştilor, mai bine ar mai muri o dată.
Şi totuşi, la noi, cineva chiar a crezut că Mao s-a îndrăgostit de tehnologie. Cu stupoare am aflat că pregătirile colegei pentru interviu erau în toi, iar perspectiva plecării spre Marele Zid crease deja o bucurie pe măsură. Se începuse completarea hârtiilor, se puneau acte în ordine pentru plecare etc. Eram uluiţi. „Am dat-o în bară” – ne-am spus noi. Ideea de a strica cuiva bucuria plecării, spunând că, de fapt, Mao nu are de gând să primească oaspeţi la Marele Zid arăta perspective deloc luminoase. Ce era să facem? Ne-am deconspirat noi, vinovaţii farseuri de la „Black Office”.
A urmat o scurtă perioadă de tăcere. Era acel calm care anunţă întotdeauna o mare furtună. Când s-a aflat cine erau, de fapt, „consulii Chinei” s-a produs un „cutremur” cu multe grade pe Scara Richter. Efectele sale s-au resimţit şi la mult timp după momentul T0 similar exploziei de la Cernobîl. Ca şi consolare, nu ne-a mai rămas decât să ne imaginăm ce ar fi spus Mao însuşi dacă ar fi ştiut de o asemenea farsă? Nu avea nici el simţul umorului, dar era un tip optimist, mai ales atunci când vorbea cu entuziasm despre „,Marele salt înainte”.
Probabil că, în speţa prezentată mai sus, cineva ar fi primit drept de şedere pe viaţă în Oraşul Interzis, în vreme ce alţii puşi pe şotii s-ar fi delectat cu muncă silnică pe viaţă pe o plantaţie de orez. Nu întâmplător. Aşa cum ne învaţă şi o replică dintr-o piesă celebră – „Geniul şi Zeiţa” – scrisă de Aldous Huxley : „În viaţa reală, farsa există numai pentru actori, niciodată pentru spectatori”.
Sursa foto: en.wikipedia.org, tempi.it, viziteazălumea.ro
