„Alo, mergem în Italia?” Năucită și nedumerită mă uit la telefon și totuși, o pornire de moment mă îndeamnă să spun Da!, fără să întreb alte detalii. Italia are o putere magică de persuasiune. E țara pe care nu o pot refuza, așa e ea, mai specială. Imaginația mă purta deja pe Coasta Amalfitană, poate chiar o mică escapadă în Capri?
Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg, am aterizat în mijlocul munților, la vreo 2000 m altitudine, la schi. Priveliștea de care te poți bucura din Val di Fiemme, Val di Fassa și Passo Tonale (pe toate le-am bifat dacă tot am ajuns până acolo!) îți ascute toate simțurile. Vârfurile munților se ridică maiestuoase, culminând cu mici petice de zăpadă, brazii par desenați cu creionul, iar micile orașele cochete te îmbie la clasicul: dolce far niente…
Și totuși, aveam să descopăr repede că scopul vacanței era departe de o relaxare fără mărgini, ci mai degrabă … schiatul, în luna păcălelilor. Faptul că nu m-am mai urcat pe schiuri de … cel puțin 12 ani, a părut un detaliu nesemnificativ când m-am văzut cu schiurile și clăparii orientați regulamentar … în vârful unei pârtii roșii.
Nu știu alții cum sunt, dar faptul că ceilalți colegi de trupă au trecut pe lângă mine de vreo 20 de ori până când eu ajunsesem (mai mult la nivelul solului decât la cel al înălțimii mele) la jumătatea pârtiei, vânătăile și cele 200 de căzături, nu m-au convins să mă dau bătută. Nici măcar micile glume ale “profesorului/capului răutăților” nu m-au învins (deși mărturisesc acum că puțin mi-a lipsit să nu mă transform într-o mică diva plângăcioasă urlând din toți rărunchii: Să vină elicopterul!!!): „Draga mea, știu că nu reușești să rămâi în picioare pe schiuri deoarece nu ți se asortează costumul cu clăparii, dar dacă ajungem jos (lucru ce părea clar imposibil), promit că-i schimbăm”.
[easyrotator]erc_98_1397221467[/easyrotator]
Gluma-i glumă, bancu-i banc, dar faptul că profesorul meu a avut o răbdare demna de un Nobel, a contribuit considerabil la încăpățânarea mea de a-mi/(-i) dovedi că pot! Și într-un final apoteotic (după o doză considerabilă de Bombardinio – miraculoasa bătură dulce cu frișcă, ușor?! alcoolizată), am reușit. Victorie! Am redescoperit sentimentul incredibil de libertate pe care ți-l oferă schiatul. Soarele cald de primăvară contribuia acum la cele mai elegante cristiane pe frumoasele pârtii.
Faptul că schiatul nu se transformă într-o competiție: cine a parcurs cei mai mulți kilometri, a coborât cele mai grele pârtii, s-a dat în stambă cel mai grozav – se datorează în mare parte relaxării cu care italienii privesc acest sport (sper deosebire de Austria mi se șoptește în cască).
Durerea provocată de febra musculară și recordul căzăturilor erau imediat uitate în restaurantele perfecte în care luam cina. Unul m-a impresionat: El Mas. Un șemineu deschis te întâmpină cu a lui căldură la intrarea, decorul tradițional realizat impecabil, iar văcuțele devorându-și cina… uitându-se la tine prin geam. De preparatele culinare nu mai am cuvinte. O experiență de vis.
[easyrotator]erc_46_1397220444[/easyrotator]
Mi-au rămas în suflet două hoteluri: Alle Alpi (Moena) și Hotel Tevini (Trentino). Apropierea de instalațiile pentru pârtiile de schi, zona de Wellness, camerele mari, luminoase, dotate cu tradiționalele sobe de teracotă albe (vreau și eu una acasă!) și restaurantele elegante au completat sejurul perfect.
[easyrotator]erc_86_1397222456[/easyrotator]
Nu zice hop… până nu sari, sau cazi! Până și cel mai guraliv (dar mic) baLaur a fost astfel îmblânzit cu armele unui sejur (mieros) de primăvară la schi.
Sursă foto: hotelallealpi.it, hoteltevini.com, agriturelmas.it, arhiva personală Laura Opriș
