Este ultima dată, în această lună, când mai pot scrie despre farse şi alte nebunii. Am rememorat, în tot acest răstimp, cazuri haioase care mie mi-au fost transmise de către cei cu vechime „în statul de plată” al „Biroului Negru”. La construcţia altor poante am participat şi eu în mod direct, dar nu oricum, ci în calitate de membru cu drepturi depline în mai sus amintul nucleu al „conspiratorilor” cu idei „hard”.
Nu cred că ciclul relatărilor de gen ar fi complet fără această simplă istorisire care m-a plasat într-o ipostază mai aparte: victimă din proprie iniţiativă. Mda, la „Black Office” se mai poate şi aşa ceva. „Tartorii” grupului de farse, care au ascultat relatarea ulterior, au fost nevoiţi să recunoască: nici măcar ei nu puteau concepe ceva mai bun.
Era într-o frumoasă zi de februarie a anului 2012. Ieşisem pentru nişte cumpărături la Mall şi tocmai când „scanam” atent produsele expuse în faţa mea, hotărând să achiziţionez niscaiva usturoi, mi-am auzit telefonul sunând. M-a intrigat atunci acel număr necunoscut care insista cu încăpăţânare, realitate pentru care am decis să dau curs conversaţiei. Interlocutorul meu s-a dovedit a fi un bărbat pe care eu nu îl cunoşteam personal, însă ceea ce îmi povestea el atunci, cu o seriozitate copleşitoare, reuşise să mă lase mut de uimire. Pur şi simplu mi se făcuse invitaţia la un bal extrem de popular în urbea noastră despre care, ce-i drept, tot auzisem, însă, până la acel moment, nu avusesem ocazia să particip.
În plus, am mai fost informat şi de aceea că urma să mi se ofere şi un premiu de recunoaştere. Când am auzit despre aceasta, aproape că am scăpat coşul din mână. Era prea de tot. Ideea balului mai era cum era, însă a doua perspectivă m-a determinat să deschid „antenele” foarte mult. Povestea se încadra extrem de bine în categoria celor „cusute cu aţă albă”. Anii şi cariera mea aflată abia pe la începuturi mi-au creionat convingerea că, în realitate, totul nu putea fi altceva decât o greşeală sau… „Un flash” de moment m-a plasat şi mai mult pe gânduri: „Black Office!” Să fi pus la cale erudiţii mei colegi o „conspiraţie” de zile mari? „Îmi venise, oare, şi mie rândul să-mi înghit pilula amăruie?” Să mă îmbrac în ţinută de gală, să ies în faţa casei la o anumită oră din zi ca să aştept pentru a fi condus spre locul întâlnirii de către o maşină pretenţioasă mi se părea „too much”.
Tocmai atunci îmi venise în minte poanta cu porcu din Turda după care cineva s-a pus să aştepte şi a tot aşteptat… Nu am mai stat pe gânduri! Am pus mâna pe telefon şi am început să îi „mitraliez” pe toţi cei pe care îi bănuiam de implicare în „conspiraţia gulerelor albe”. Feedback-ul a fost departe de a-mi readuce liniştea. „Not this time, Aty” – se străduiau respectivii să spună cu convingere. Rânjetele lor păreau să îi contrazică. Din această cauză am hotărât să dau uitării telefonul cu pricina. Spre surprinderea mea, persoana respectivă a tot revenit cu rugămintea de a fi pregătit pentru Ziua cea Mare. „Dar dacă, totuşi, e pe bune?” – începusem eu să mă gândesc. Cum să aflu adevărul?! Să risc şi, la o adică, să le dau satisfacţie „demenţilor”?
Evenimentul se apropia cu paşi repezi, iar răspunsul la chinuitoarea interogaţie tot nu venise. Şi am început investigaţii serioase. Într-o clipă de inspiraţie am realizat că nu ar fi deloc rău să povestesc, faţă în faţă, cu enigmaticul interlocutor care îmi lansase invitaţia propriu-zisă. „Întâlnirea de gradul 3” s-a petrecut în scurtă vreme. Fireşte, surpriza a fost una copleşitoare. Totul chiar era… pe bune! „Tentaculele” celor de la „Black Office” nu ajunseseră atât de departe, deşi unul din „conspiratorii de altădată” accentuase că ceva hard chiar se luase în discuţie în sfera lor de activitate discretă. Şi atunci am demarat o cursă contra-cronometru pentru a recupera din timpul care ar fi trebuit alocat pregătirilor pentru eveniment.
Eram plin de entuziasm, însă fără a renunţa la vigilenţă. „S-ar putea să fim şi noi acolo” – îmi tot repeta unul din colegii mei de farse, zâmbind cinic. De venit n-au venit, însă calvarul interogaţiilor pe care l-am încercat cu ocazia acelei experienţe m-a făcut să înţeleg mai bine câtă dreptate a avut celebrul scriitor francez Henri Pourrat în clipa în care a afirmat un celebru aforism: „Cel care seamănă spini, nu umblă fără saboţi”. Mi-am făcut şi eu mai multe perechi pentru zile negre…
Sursă foto: diabetesmine.com, domnideromania.ro
