L-am zărit, pentru prima dată, în anul I de facultate, într-o zi de luni după-amiază, când intra cu timiditate în sala de lectură, ţinând privirea în pământ. Era un tip înalt, sobru, destul de palid la faţă, cu o vestimentaţie complet neagră de parcă, în mare taină, ţinea un doliu perpetuu. Paşii lenţi şi nesiguri cu care înainta spre locul ce îi fusese repartizat sugerau aceea că el, de fapt, nu intenţiona să deranjeze pe nimeni. Gesturile şovăielnice transmiteau şi ele indirect un mesaj care descuraja orice tentativă de a te apropia de el: pur şi simplu dorea să fie lăsat în pace. L-am privit lung, realizând totodată că, în clipa în care a păşit în interior, n-a atras privirea şi altor persoane ce se aflau acolo. Prin atitudinea sa ştearsă şi defensivă părea că nu există pentru nimeni.
Scena s-a repetat de mai multe ori pe parcursul anului şi m-a intrigat de fiecare dată această prezenţă cu ţinute în culori întunecate, în deplină consonanţă cu tristeţea ce i se putea citi în ochi. Începusem chiar să mă întreb, oare, garderoba sa găzduieşte doar îmbrăcăminte în nuanţe reci care anunţă iminenţa Apocalipsei? Întruna din zile ne-am nimerit unul lângă altul la masa de lucru. A fost, oarecum, mirat pentru aceea că m-am aşezat alături, salutându-l cu un zâmbet pe buze. I-am cerut chiar permisiunea de a fi vecini de bancă în orele care urmau, spunându-i cu ironie prietenească aceea că „optimismul” care se reflecta pe cămaşa sa neagră „avea” unele şanse să mă inspire în mod deosebit. Pentru prima dată l-am văzut zâmbind cu seninătate, realitate pentru care n-a fost greu să fim „vecini” atunci şi acolo, dar mai ales în intervalul de timp care a urmat. Pe măsură ce ne-am şi împrietenit, am ajuns să descopăr o persoană deosebit de profundă şi de talentată, dar cu o sensibilitate aparte.
Oamenii buni sunt de multe ori timizi, iar dacă ani de-a rândul mai şi luptă din răsputeri împotriva agorafobiei fără a avea certitudinea că sunt, totuşi, în jur suflete deschise cărora le pasă şi le întind o mână de ajutor, sunt şanse multe ca ei să devină „fantomele” ce ne ocolesc în fiecare zi, fără ca noi să ştim. Adesea, vor trece pe alături cu discreţie deplină, fără a ne atrage atenţia, fără a deranja, fără a râde zgomotos când au o bucurie sau chiar fără a protesta cu vehemenţă atunci când sunt înfrânţi sau nedreptatea le-a îngenunchiat şi înlăcrimat sufletul. Poate că numai propria lor garderobă, umplută până la refuz cu haine nepotrivite ce au fost croite în cele mai reci şi mai neprimitoare culori, este în măsură să ofere mărturie, în mod convingător, despre ceea ce sunt ei, în taină, în inima lor. Până la urmă, tot ce spunem sau creăm, respectiv tot ce punem pe trupul nostru este, cu siguranţă, oglinda fidelă a ceea ce, în definitiv, suntem noi înşine. Uneori, întradevăr, alegem să lăsăm hainele să vorbească mai elocvent decât cuvintele şi nu întâmplător. Pentru a ieşi la lumină şi pentru a avea succes, vorbele necesită curaj, dăruire, dar mai ales mult elan lăuntric de a vrea să faci să răsune tot ceea ce este mai frumos şi mai puternic în lumea ta interioară. Cineva, despre care credeam că va rămâne „fantomă” până la sfârşitul vieţii, a reuşit aceasta în maniera cea mai admirabilă posibil.
Era acea zi magică din existenţa lui când a ales, în cele din urmă, să spună unei persoane dragi faptul că o iubeşte cu toată fiinţa lui. Mult timp a şovăit, crezând că un asemenea cadou de suflet nu va atinge inima unei persoane de care niciodată nu a avut curaj să se apropie cu adevărat. De ce l-ar fi crezut?! I-am spus atunci, în lungile noastre discuţii, că orice femeie despre care cineva ajunge la concluzia că este minunată are dreptul să ştie că este şi iubită. Atunci când alegi din nou să iubeşti şi să rămâi loial cuiva treci de la întuneric la lumină, iar prezenţa ta lângă acea persoană înseamnă o irezistibilă strângere în braţe care le reuşeşte doar celor cu inima caldă din care răzbate multă căldură şi tandreţe pe măsură. L-am reîntâlnit pe El într-o zi, trăind o bucurie imensă. Primise un răspuns la cuvintele sale frumoase. Devenise vizibil şi fotogenic, iar cei din jur puteau citi în ochii lui cât de mult schimbă un suflet puterea iubirii. Te face mai curajos, mai deschis, mai generos, mai „zăpăcit”, mai dornic de a experimenta şi de a oferi tot ceea ce ai tu mai bun şi mai preţios. I-am repetat din nou aceea că optimismul care se reflecta chiar şi pe cămaşa sa elegantă mă inspira în mod deosebit. De data aceasta pe bune ca dovadă că, iată, viaţa sa a fost în măsură să ofere lumii o poveste, semn că, fără dar şi poate, întreaga lui garderobă este deja alta, iar sufletul lui trăieşte, finalmente, liber…
Surse foto:
Foto 1: www.thefictionhole.com
Foto 2: www.picstopin.com
