Către finele anului trecut, gândurile mele s-au oprit asupra unei poveşti aparte, veche de mai bine de patru decenii. Eu o ştiam de la tatăl meu, iar el, la rândul lui, se delectase auzindu-l pe tatăl său cum vorbea despre un patruped deosebit care, într-un final, reuşise să cucerească multe inimi. Timpul, care nu iartă pe nimeni, transformase o realitate încântătoare într-o istorisire uimitoare la relatarea căreia cei ce fuseseră, odinioară, martori oculari zâmbeau mereu cu plăcere, umezindu-şi chiar şi ochii. Eu, unul, am receptat farmecul unei poveşti, însă nu am reuşit niciodată să înţeleg pe deplin marele Tot.
Până la urmă, cum a fost posibil ca o fiinţă fără conturi generoase în bancă, fără lobby, fără Piar sau lux personal, chiar şi fără cuvinte, să ajungă să exalteze inimi, dar de aşa manieră încât ele, inimile, să păstreze în profunzimi, cu drag şi admiraţie, ani de-a rândul, un patruped banal? Este, oare, în măsură o fiinţă necuvântătoare să îngenuncheze spirite mature?! „Vei afla într-o zi, atunci când vei simţi şi tu!” – mi s-a dat de înţeles. A venit acea zi, deşi eram sceptic că istoria se va repeta, iar trăirea va fi la fel de profundă. Dar istoria se repetă continuu, mai ales atunci când goluri sufleteşti tainice trebuie umplute. Şi, de obicei, o face exact cine te aştepţi mai puţin. Şi culmea că, adesea, îl/o ignori, tratând acea prezenţă cu răceală şi nepăsare, deşi realizezi că, sub arşiţa soarelui sau pe ploaie, sub bolta înstelată sau printre nămeţi, în amiaza mare sau dincolo de miezul nopţii, cineva îţi este loial şi te aşteaptă neîncetat.
Atunci când introduci cheia în uşă şi treci obosit pragul, copleşit fiind de gânduri, tristeţi sau răni nespuse, oricum ai fi, acel cineva se bucură că apari şi, fără a scoate cuvinte, te copleşeşte cu entuziasmul său, spunându-ţi parcă faptul că niciodată nu eşti singur. Întotdeauna te aşteaptă un suflet. E minunat să simţi că ai şi tu pe cineva care ştie că vei apărea în prag. În plus te şi iubeşte necondiţionat. Şi nu cere în schimb decât o atingere tandră sau câteva clipe de duioşie. Uneori ajungi să i le oferi, alteori nici măcar atât… Şi, cu toate acestea, doi ochi prietenoşi, pe care nici măcar cuvintele nu i-ar putea depăşi în expresivitate, îţi şoptesc mereu un bun venit într-o caldă îmbrăţişare. Am primit-o de atâtea ori în decurs de şapte ani pe Str. Marinescu nr. 13. N-a fost niciodată o cifră cu ghinion poate şi pentru că cei ce m-au „adoptat” cu căldură, în foarte scurt timp, au devenit familia mea. Era însă acolo cineva care, iniţial, m-a privit cu destul de multă reţinere. Ne intersectam, de obicei, după miezul nopţii când mai ajungeam şi eu pe acasă. Obişnuia să mă urmărească lung şi în tăcere, chiar şi atunci când treceam pe lângă fără să ridic ochii din pământ.
Ritualul a tot durat o perioadă până în clipa în care, într-o seară, m-am oprit brusc şi am înălţat totuşi privirea. Departe de a expedia ostilitate, ochii din faţa mea m-au îndemnat să mă apropii. Am făcut-o timid şi cu stângăcie. „Ai de gând să stai aici singură în fiecare seară şi să mă aştepţi în locul ăsta?!” – am întrebat sarcastic. Însă duioşia pe care am regăsit-o în faţa mea m-a dezarmat pur şi simplu. Atunci „ne-am dat mâna” prima dată. Atunci am devenit cei mai buni prieteni. Au mai urmat multe alte nopţi şi zile în care, pe ploaie sau sub bolta înstelată, cineva nu a uitat niciodată să mă aştepte. Şi chiar dacă nu reuşeam adesea să ofer în schimb mult doritele mângâieri tandre, acel suflet adorabil mă urma necontenit îndeaproape. Într-una din seri, după o lungă drumeţie, am constatat cu stupoare că nu mai iese nimeni să mă întâmpine.
A doua zi, lângă zidul grădinii, am văzut o movilă de pământ cu o floare deasupra. Oameni mari istoriseau deja cu ochii foarte umezi, povestea unui patruped care lăsase în jur un gol mare în inimi. Nu părăsise niciodată curtea, nu a grăit vreodată, dar prin răbdarea, devotamentul şi iubirea sa necondiţionată îngenunchiase toate sufletele. Noi am înţeles târziu că sufletele cu adevărat mari nu se tem nicicând să iubească. Chiar dacă răspunsul care li se cuvine nu este întotdeauna pe măsură, ceea ce ei oferă nu se risipeşte niciodată. Universul, în imensitatea sa, are înţelepciunea de a reţine tot ceea ce este frumos şi nobil, iar atunci când suflete pustii au nevoie de culoare şi de sens, minunăţia unor trăiri unice vine, de obicei, de acolo de unde cuvintele tac tocmai pentru că numai inimile nobile au voie să grăiască cu putere. Aşa realizezi că viaţa e frumoasă! Aşa am înţeles eu, simţind şi zâmbind cu ochii umezi, esenţa aparte a poveştii unui patruped pe nume… Linda.
Surse foto: Aty Varga, fineartgiftscollectibles.org
