„Cât ne costă învățământul gratuit?” a devenit o întrebare tot mai răsunătoare, ancorată în realitatea cotidiană și susceptibilă de a primi un evantai de răspunsuri.
Această întrebare nevinovată, subiect al multor dezbateri atât televizate cât și publicistice, vine oarecum ca o perdea, ce odată trasă la o parte dezvăluie o fereastră, chiar dacă lumina ce intră prin ea este tristă și cenușie.
Ca să încep în litera legii, mizând că nivelul nu e analfabet, pentru că de aici începe toată povestea cu școala și rolul ei în societate, Constituția României ne asigură prin art. 32, alin. 4 că „Învățământul de stat este gratuit, potrivit legii”, cât și Legea educației naționale, în vigoare, în art. 9, alin. 3, „Învățământul de stat este gratuit”, (această firavă diferență textuală între cele două prevederi consacră ideea existenței egalității doar în matematică).
De asemenea, în art. 8, Legea nr. 1 din 5 ianuarie 2011, Legea educației naționale, prevede că „Pentru finanțarea educației naționale se alocă anual din bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale minim 6% din produsul intern brut al anului respectiv”, învățământul constituind prioritate națională, conform art. 7, alin 2 al aceleiași legi.
Cu toate acestea, realitatea resimțită de copiii beneficiari ai învățământului gratuit și obligatoriu și de părinții lor, apare într-o contradicție referitoare la această gratuitate, iar studiile de cercetare în domeniu ne indică faptul că România este statul care alocă cel mai puțin per elev dintre statele U.E., ani la rând sub pragul acela de 6% (cercetare realizată în București, septembrie 2010, de către fundația „Salvați Copiii’, „Învățământul gratuit costă”). În consecință, cum salvăm situația și sistemul în sine? Pentru că nimic nu te doare mai tare decât atunci când vezi că legile nu sunt pentru toată lumea, puțini oameni fiind mulțumiți de modul cum sunt judecați sau respectați pentru dreptatea care li se face.
Da, se întâmplă la noi, adică pretutindeni, în locul în care ne dăm silința să ne construim un paradis. Pe cine învinovățim atunci când părinții, obligați de lege și tradiție, au menirea să-și educe copiii, dar componenta educativă în școli e neglijată, neglijabilă, iar latura socio-morală și economică diminuează motivația învățăturii și a perfecționării.
Pentru o familiarizare cu infracțiunile de „luare”, respectiv „dare de mită” se impune o lecturare a articolelor din Codul penal, care ne stau la dispoziție și ne vin în ajutor în acest sens. Astfel, în art. 254, „luarea de mită” este prevăzută ca fiind „Fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri”, iar „darea de mită”, conform art. 255 este „Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile și scopurile arătate în art. 254”.
În regulamentul de funcționare a unităților din învățământul preuniversitar, în art. 48 alin 9, este specificat că “Se interzice inițierea de către școală sau de către părinți a oricăror discuții cu elevii în vederea colectării și administrării fondurilor comitetului de părinți”.
Se pune întrebarea dacă instituția mitei este o practică în sistemul de învățământ, la toate nivelurile, existând chiar și o ierarhizare în funcție de acestea, uneori fiind pretinsă, alteori fiind oferită, întocmai ca și în reglementare? Aici îmi amintesc de cazul recent mediatizat al învățătoarei care era nemulțumită de valoarea “cadourilor” pentru sărbători, oferite de părinții copiilor unei școli, motivând că odată intrat la o școală de fițe, cumperi tot pachetul, pentru a rămâne apartenent. Într-adevăr, numai mințile mari își pot permite simplitatea.
În celălalt caz, această formă discriminativă de evoluție, mita, se naște din propria inițiativă a celor care nu ar trebui să o accepte, de unde și întrebarea , “Ce combustie lăuntrică ne împinge spre altfel de acțiuni?”. Întrebător este și de ce ajung mamele să se preocupe mai mult de „strângerea de fonduri’” pentru cadouri cu diversele ocazii, decât să cumpere o carte în plus sau să-și ajute copii la lecții? De ce tații sunt orbiți de pofta parvenitului de a-și răsfăța copiii, iar perspectiva unor profesii se pierde, atunci când aceste persoane ar trebuie să facă sprijinul nenecesar pentru copiii lor, decât să-l acorde cu o asemenea ușurință. Pentru că numai cineva bolnav de un infantilism cronic poate spera că nu va ajunge să practice metoda șpăgii, bacșișului, atât de necesară pentru cei care ar trebui sa fie un exemplu pentru elevi, profesorii lor (doar unii). Citându-l pe Noica, o școală în care profesorul nu învață și el (măcar din propriile-i greșeli) e o absurditate.
Ce facem pentru a ne apăra, pentru a ne fi respectate drepturile consacrate și garantate de Constituție ? Îndrăznim (avem nenumărate mijloace), apelând la principiul „Să se facă dreptate, chiar dacă ar fi să piară lumea!”, iar „Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza nu e pierdută”!
Sursă foto: 9am.ro, smajol.nl, cugetliber.ro, infomondo.ro
