E firesc să-mi placă atunci când se întâmplă lucruri bune, pentru că te teleportează de îndată într-o stare pură şi sincer ferice. Frumos e că întâmplarea nu presupune planificare, iar pentru a schimba puţin micul univers al unei persoane, uneori e suficient doar să pui niţel umărul şi să pescuieşti astrele potrivite.
Asta mi s-a întâmplat recent, când am primit rolul făuritorului de bine, într-o scenetă cu o distribuţie mai largă. Se făcea că mă aflam într-o mansardă, unde îmi petrec multe ore pe săptămână, de altfel. O zi obişnuită, doar că de această dată, noi, cei din clădire, am fost anunţaţi de către vecina de vis-à-vis, că pe acoperişul casei ar trona un portmoneu. Fiind o zonă în care ambianţa se schimbă considerabil seara, faţă de liniştea regăsită pe parcursul zilei, până acum ne-a fost dat să găsim, în zori de zi, tot felul de deşeuri şi resturi animale şi umane (ca să mă exprim plastic), ba în faţa casei, ba pe uşă sau chiar în streaşină. Dar un portmoneu?
Se pare că era localizat în preajma ferestrei mele, aşa că am început escaladarea. Ca norocul că era agăţat chiar deasupra colţului de sus şi l-am recuperat fără prea multe scheme acrobatice. Portofelul era doldora de acte, carduri, cărţi de vizită, bileţele cu remindere, ce mai, o mică parte din viaţa omului. Bănuţi, firesc, nu mai erau. Ba, o monedă de 50 de bani.
Aici intervine magia în poveste, întrucât figura doamnei, imprimată pe cartea de identitate, îmi era extrem de cunoscută. Dar cum multe persoane mi se perindă prin faţa ochilor, procesul de search all files mergea anevoios. Am început căutarea pe Facebook, în timp ce colega citea nume întâlnite pe diverse hârtii. La auzul unei anumite denumiri, am facut click-ul! Ahhh, acel moment de eliberare când rezolvi puzzle-ul, dar şi acea uşoară deziluzie că s-a terminat jocul. Era vorba despre o persoană care lucrează la două străzi distanţă de mansarda menţionată, la o firmă unde mai am ocazional treabă.
Cu doza de egoism la purtător, dornică să mă încarc cu bucuria ce avea să fie emanată de proprietarul de drept, am plecat spre locul respectiv. Doamna era singură într-un birou, i-am rostit numele de pe buletin, iar când s-a întors, am scos portmoneul. Uite aşa am primit fix ceea ce mă aşteptam: e emoţie sinceră, o fericire de câteva secunde mai presus de cuvinte, autenticitatea aceea ce nu poate fi mimată. Şi ce zi bună am avut în continuare!
Reiese că hoţul îi furase portofelul chiar de la locul de muncă, dar, spre ghinionul său, conţinea puţini lei, aşa că a făcut o plimbare şi dintr-un joc de încheietură, s-a lepădat de obiect fix la geamul meu. Drăguţe-s căile Domnului!
Astfel, mi s-a mai arătat încă o dată, dacă mai era nevoie, că e de departe mai valoros şi mai plin de semnificaţie să oferi un cadou, să acorzi sprijin sau să faci o surpriză, decât să primeşti. Priceless!
Surse foto: aromamuse.com, reveal.co.uk
