Figuri notabile din Clujul de odinioară visau la clipa în care reuşeau să pună mâna pe una din batistele sale de mătase… „Zeul cu Mâinile de Aur” era aşteptat să concerteze în „Oraşul Comoară” în intervalul 26 şi 29 noiembrie, respectiv 3 şi 6 decembrie 1846. Turneul său bănăţean se bucurase deja de un succes enorm. Oriunde mergea, lumea îl aclama, orchestrele militare interpretau serenade, coruri bărbăteşti îi cântau imnuri, iar oameni simpli şi încântători prin talentul lor nu ezitau să-l delecteze cu melodii tradiţionale din folclorul local. Era imposibil să-i rezişti lui Franz Liszt… Avându-l în faţa ochilor, nu puteai să găseşti cuvintele potrivite pentru a descrie crâmpeiele de magie pe care doar El ştia să le construiască, apăsând pe clapele faimosului pian Bosendorfer. „Mâini de Aur” exprimau, de fiecare dată, perfecţiunea artistică la care numai „Zeul Muzicii” din epoca romantică era în măsură să-şi înalţe faimosul instrument cu tuşă. Acele momente aduceau cu ele sunete fermecate care ameţeau de aşa manieră, încât nimeni nu se mai desprindea de scaun, voind a se delecta cu mirajul vibraţiilor parcă la infinit.
După prima reprezentaţie, locuitorii urbei de pe malul Someşului fuseseră cuprinşi de un entuziasm remarcabil. „Magul notelor muzicale” cântase partituri celebre la finele cărora mersese acasă, dus fiind de către o mulţime în delir cu torţe aprinse. Lumea cânta, striga urale, iar un taraf de lăutari s-a alăturat şi el, oferind melodii populare. Franz Liszt strânsese cu acea ocazie festivă foarte mulţi bani, însă lista dorinţelor sale a produs stupoare şi încântare deopotrivă. O parte din sumă a voit să o doneze, neapărat, Conservatorului de Muzică, iar grădiniţei de copii şi săracilor din Mănăştur le-a oferit 200 de florini. Admiraţia faţă de carismaticul muzician devenise una enormă. Cei care îi prinseseră totuşi batista aruncată după terminarea fiecărui concert, se bucurau şi ei de crâmpeie de vis. La 167 de ani de la derularea lor, amintirea unor asemenea trăiri poate fi încă atât de actuală şi atât de… vie. Au pierit, oare, „Zeii cu Mâinile de Aur” care aruncă sufletelor entuziaste batiste de mătase? De ce îşi doresc multe inimi aşa ceva din partea spiritelor elevate al căror destin este acela de a înfrunta scurgerea secolelor? Poate o batistă să ajute un suflet aflat în căutarea împlinirii dorinţelor sale? „Întâmplarea” a făcut să cunosc, la un moment dat, o persoană foarte specială prin felul ei propriu de a fi.
Dincolo de frumuseţea şi inteligenţa care o recomandă peste tot, obişnuieşte să „cânte” pe frecvenţe foarte înalte, de aşa manieră că, până să înţelegi ce îşi doreşte cu adevărat, trebuie să înveţi să o simţi pur şi simplu. Iar pentru aşa ceva, doar logica emoţională îţi permite să progresezi constant. Trăind un context aparte, m-am dus să caut această persoană în speranţa că cea mai arzătoare dorinţă de pe lista aşteptărilor mele va avea ecou şi se va împlini. Oare cine nu-şi doreşte ca, în faze delicate ale Vieţii, să aibă certitudinea că este înţeles, acceptat, susţinut, ajutat… Mai mult, să realizezi şi aceea că, undeva, există cineva căruia chiar îi pasă, rezonează la ecourile sufletului tău, le preia pe acestea pentru ca, mai apoi, la Bosendorfer-ul său lăuntric să creeze „partituri emoţionale” cu care duce trăirile spre perfecţiune. În acea împrejurare, persoana în cauză a fost pentru mine, cum rar se întâmplă în viaţă, nimic altceva decât „Zeul cu Mâinile de Aur”. Acele mâini care înşiră nobleţe, îţi citesc gama gândurilor pentru ca, mai apoi, tot ele să îţi facă şi donaţii substanţiale: zâmbete, trandafiri de duioşie, încredere, prietenie, căldură sufletească, speranţă. Am fost unul din cei care i-a prins „batista de mătase”… O păstrez şi acum în locul cel mai de preţ din universul meu nespus, voind a nu uita ziua când, la o reprezentaţie de generozitate şi măiestrie interioară, copleşit fiind, am aclamat, conducând persoana „cu torţele aprinse” spre locuri privilegiate din gândurile şi amintirile mele. Privesc adesea „batista de mătase”, menţinând certitudinea că, oricât de multe dorinţe ai avea pe lista inimii, nu ai voie să uiţi niciodată persoana/persoanele cărora îţi face realmente plăcere să le oferi din ceea ce ţi s-a împlinit ţie. Şi asta pentru că, numai aşa, meriţi cu adevărat ca tot ceea ce îţi doreşti cu adevărat frumos să devină, de fiecare dată, o minunată realitate. Doar aşa, „Amurgul Zeilor” va fi mereu departe, departe… sau aşa cum spun şi versurile minunate dedicate lui Franz Liszt în vremuri romantice de glorie:
„Tu cânţi ca libertatea/În inimi împilate/C’amarul, ca dreptatea/Cânţi, răni sunt vindecate”
(Ion Văcărescu)
Sursă foto: wallpaperstation.com, stilmasculin.ro
