Nu voi uita niciodată acea zi minunată de 12 februarie 2012. Luminile erau aproape stinse în sala de spectacole a Operei Române din Cluj în clipa în care am reuşit, finalmente, să îmi găsesc şi eu locul. Fusesem rugat de către organizatori să stau undeva în primele rânduri alături de cei ce urmau să devină Seniori ai Cetăţii Cluj. Prea mult pentru mine. Clipa în sine îmi marcase profund starea de spirit. Era pentru prima dată, în acel an, când păşeam într-un loc atât de festiv, într-o incintă decorată elegant cu trandafiri şi ghirlande în combinaţiile cele mai încântătoare. Seara aceea vieneză cu public ales, cu personaje primitoare, îmbrăcate în splendide costume ce aminteau de vremuri romantice şi glorioase de odinioară, creau impresia unui regal sufletesc pe care îl savurezi la maxim doar în Oraşul Imperial de pe malul Dunării Albastre, la concertul-sărbătoare din prima zi a anului. Mă simţeam oarecum stingher, întrucât asemenea gale, pline de lumină şi fast, nu se încadraseră până atunci în „rutina” mea zilnică.
Am fost şi rămân doar un pasionat călător în timp, veşnic îndrăgostit de mirajul frumuseţilor de altădată. Evenimentul de atunci reunea, cu succes, frumuseţi şi nume de mare rezonanţă pentru comunitatea noastră: Academicianul Ioan Aurel Pop, Decanul Sergiu Nedevschi de la Universitatea Tehnică, Melania Medeleanu – crainic la Antena 1, Dr. Monica Gavriş, celebru oftalmolog, Mihaela Rus – General Manager la Vitrina Advertising etc. M-am aşezat mai la distanţă, lângă un Domn în vârstă, nu prea înalt ca şi statură, dar cu o privire ageră ce emana multă profunzime şi multă căldură interioară. Nu îl mai văzusem până atunci, dar după primul schimb de replici era limpede că urma să devenim, în scurt timp, prieteni foarte buni. Avea o familie foarte frumoasă care venise împreună cu el pentru a savura, la maxim, acel crâmpei vienez de neuitat. Şi, până să înceapă spectacolul, am tot continuat să povestim de parcă ne ştiam de-o viaţă. De fapt, el mă citea ca pe o carte deschisă, ducând firul relatărilor, cu o eleganţă demnă de un mare aristocrat, exact acolo unde şi eu aş fi dorit să ajung, doar că respectul şi reverenţa pe care mi le inducea misteriosul meu interlocutor mă făceau să fiu răbdător şi extrem de atent. „Ai jucat vreodată pe scenă ca şi actor?” – m-a întrebat, la un moment dat, cu un zâmbet iscoditor. Trecuseră mulţi ani de la ultima mea piesă jucată. În cazul său se scurseseră şi mai mulţi.
Am aflat atunci, cu uimire, că distinsul domn din faţa mea se născuse, de fapt, într-o şcoală, iar tatăl său fusese un învăţător inimos care făcuse tot posibiliul pentru ca el să se poată bucura de Lumina Cărţii. Era prima persoană pe care o întâlneam în această viaţă şi care îmi mărturisea faptul că se născuse într-o şcoală. Locuinţa părinţilor săi era, pe un etaj superior, chiar în incinta şcolii unde tatăl lui obişnuia să predea cu pasiune şi entuziasm. Colegii de joacă îi fuseseră, în pauze, generaţii şi generaţii de elevi care se perindaseră de-a lungul timpului prin acea instituţie. Ulterior făcuse şi el carieră, dar nu putea uita piesele de teatru jucate cu elan în anii de demult. „Ciudat actor” – mi-am spus eu. Însă replica ce a urmat a pus capăt oricărui mister. „Ştii, unica dorinţă pe care o mai am pe lista aşteptărilor mele se va împlini în seara aceasta. Hai să urcăm împreună pe scena Operei Române din Cluj!”. „Actorul” cu inima caldă, care mi-a întins mâna, era el însuşi un întemeiator de şcoală, unul din cei mai celebri profesori de literatură română veche care a activat la Cluj, Cetăţean de Onoare al Urbei, Distins Senior decorat cu prestigiosul Ordin al Meritului pentru învăţământ în Grad de Comandor.
Pentru amândoi era atunci momentul special în care, din iubire pentru meseria şi vocaţiile noastre, am acceptat să rupem lanţul timidităţii, urcând pe scenă pentru un rol care ni se potrivea, de fapt, prea puţin. Preţ de o seară ne-am deghizat cu succes în personalităţi aflate în lumina reflectoarelor. În profunzimile noastre însă nu am încetat să rămânem aceiaşi din totdeauna: doar doi „actori” pribegi prin vise frumoase de altă dată care, pe lista dorinţelor din suflet, au mai păstrat şi magia piesei de teatru jucată magistral acolo sus, pe podium. Pentru mulţi, cel care mi-a întins atunci mâna pentru a merge pe scenă va rămâne mereu unicul şi memorabilul Octavian Şchiau, magistralul dascăl care s-a născut şi s-a stins… într-o Şcoală. Amintindu-mi tot timpul de dragostea lui pentru catedră, dar şi de căldura sufletească cu care cucerea orice spirit, aleg să cred că, în realitate, cortina nu a căzut, iar „Fidelio” continuă încă…
Surse foto: doxologia.ro, dailydosesofgodsword.wordpress.com
