69 de clape, 69 de tuburi şi 69 de piese celebre… Herr Pittner le-a tot cântat, de-a lungul anilor, la una din cele mai celebre orgi din Banatul Montan. Au trecut mulţi ani de atunci, însă legenda bătrânelului cu barba sură, ale cărui Degete de Aur făceau clapele complicatului instrument să vibreze în ritmuri fermecate, este vie şi astăzi în profunzimile multor suflete. Nu ai cum să uiţi clipele de magie trăite în acea biserică, care se umplea de sunete angelice la fiecare sărbătoare sau liturghie solemnă, ce îi reunea pe toţi aceia care căutau alinare, duioşie, speranţă, bucurie, multă tandreţe şi căldură sufletească pe măsură.
Atunci când norii cei negri îţi învăluie spiritul e atât de greu să îţi găseşti cuvintele care să te înalţe spre acele sfere unde poţi regăsi certitudinea că cineva, întradevăr, undeva acolo sus, sau poate chiar mai aproape, te iubește cu adevărat. Cadenţele vrăjite ale excentricului muzician te purtau ele însele pe braţe parcă dincolo de frontierele spaţiului şi timpului, în acea dimensiune în care imposibilul e demult istorie, iar căldura divină îţi deschide, cu infinită generozitate, porţile Eternităţii. Înainte de orice „reprezentaţie”, Herr Pittner venea tăcut, cu un aer solemn, în vestimentaţia sa parcă mereu de epocă şi, fără să se oprească prea mult la palavre cu cei care îl priveau insistent, urca, încet, treptele care-l duceau spre „marea sa scenă”.
De jos, dinspre bănci, era ferit de orice privire curioasă. Ritmurile fermecate, pe care le crea majestuos şi cu care ne copleşea în fiecare zi de duminică, vorbeau atât de minunat despre El! Dar, cu toate acestea, nu puteam răspunde la o întrebare arzătoare: în realitate cum reuşea să facă totul atât de bine?! Care era secretul unui om cu adevărat impecabil în măiestria sa creatoare? Într-o zi cu soare am aflat şi răspunsul. Drumul său pe trepte, până la măreaţa-i Orgă, era, fără dar şi poate, o procesiune elegantă pe care el o derula cu cea mai mare solemnitate. Ajuns în faţa celor 69 de clape, se oprea pentru câteva clipe de tăcere misterioasă, apoi înclina cu satisfacţie capul în faţa lor şi, cu reverenţa unui mare aristocrat, le atingea uşor, aşteptând momentul în care trebuia să înceapă. Omul şi Unealta Divină păreau făcuţi unul pentru celălalt. De la prima atingere şi până la cele mai seducătoare armonii de sunete, comuniunea dintre Maestru şi Orgă nu putea fi decât deplină. În realitate, chimia lor era… Perfectă. Pe măsură ce piesa îşi revela încântătorul ei conţinut, simpaticul Herr cu barba sură devenea din ce în ce mai implicat. Uneori închidea şi ochii pentru scurtă vreme, de parcă vibraţiile pe care le oferea, cu atâta generozitate, nu porneau din gamele aflate în faţa sa, ci tocmai de undeva de foarte departe, din propriul său suflet. Lacrima care îi scăpa, câteodată, în coada ochiului nu făcea decât să-i trădeze nu doar pasiunea pentru ceea ce dăruia, cât mai ales un crez mărturisit mai târziu. Îi plăcea să trăiască intens tot ce cânta, întrucât doar aşa elanul muncii sale prindea, cu adevărat, Viaţă.
Orga era pentru el „Maşina Timpului”, iar cele 69 de piese preferate nimic altceva decât şansa de a regăsi bucuria clipelor şi a fiinţelor dragi care, odinioară, trăiseră intens nu doar aceiaşi credinţă faţă de Dumnezeu, cât şi aceleaşi cadenţe magnifice. Mulţi dintre cei foarte scumpi inimii lui nu mai erau în viaţă, însă, credea el, dacă realmente ai iubit pe cineva cu adevărat, chiar dacă acea persoană/acele persoane nu mai pot fi în preajmă, aceasta nu înseamnă că dragostea lor pentru tine nu mai există. Atunci când tu însuţi/înseţi alegi să trepidezi pe frecvenţe înalte, energia ta interioară este una imensă, iar dacă ea se mai şi prelinge, prin măiestria propriilor tale mâini, pe gamele trăirilor vii atunci sunetele care se vor auzi vor fi angelice, ritmurile cu adevărat fermecate, iar ecourile lor nimic altceva decât o splendidă sărbătoare. În fapt, o celebrare desăvârşită în profunzimea simţirii multora din cei cărora le-ai cucerit sufletul sau, invers, ei te-au copleşit pe tine iremediabil. A vibra la frecvenţe înalte, pentru cadenţe seducătoare, de dragul fiinţelor pe care le iubim enorm înseamnă grandoarea unei „reprezentaţii” zilnice în care „69 de clape” şi „69 de tuburi” răsună măreţ din „Orga” fiinţei noastre, amintind tuturor că, pe „marea scenă” a pasiunilor şi a trăirilor noastre unice, doar sufletele, cu adevărat alese, reuşesc mereu să ne câştige Nemurirea…
Surse foto: www.szabadsag.ro
