Viciul, adicţia, dependenţa…ce concepte laşe. Fuga de o realitate neasumată, spre un bine fals, minciună ce ironic te va aduce într-o situaţie nefastă, tocmai cea de care fugeai într-un mod închipuit.
Puţini sunt cei care într-adevăr au probleme grave în viaţa de zi cu zi, ce ar justifica, într-un oarecare sistem de valori, recurgerea la diverse cârje, care să facă declinul mai uşor de trecut: mâncare în exces, abuz de alcool, halucinogene, dependenţa de persoanele din jur. Toţi avem măcar o cunoştinţă care se încadrează într-o categorie de fricoşi şi, la rândul nostru, fiecare suntem într-o oarecare măsură nişte mişei. Contează totuşi frecvenţa cu care încerci să fentezi realitatea, căci dacă e ocazional, nu se va simţi picătura din ocean, dacă e lunar, hai fie, treacă meargă, dar ce e mai des de atât ar trebui să ridice nişte semne de întrebare.
Că toţi sucombăm la un moment dat, e o certitudine incontestabilă şi etern tristă. Însă e important şi cum ajungi la acel punct şi cât de mult îl peţeşti. Am cunoscut persoane care au ales viciul mai presus de orice, plecând de aici mai iute de un convenţional termen, într-o fericire iluzorie. Deopotrivă, ştiu persoane care se joacă cu dependenţa, nerecunoscând gravitatea obiceiurilor întreţinute. De fapt, asta e o parte a definiţiei viciatului, el nu are probleme şi totul e sub control, nimic rău nu i se poate întâmpla, iar tu, cel care observi neregula, eşti cel deviat. Mai sunt şi cei care încep abuzul dintr-o bravare sau ca o metodă de socializare şi, pe nesimţite, se află în mijlocul vriei, pe care ajung să o considere ca fiind o stare naturală.
Este deosebit de delicat să abordezi o persoană încătuşată, întrucât va respinge o formă constructivă de dialog şi, în mare parte, va încerca să te convingă că ceea ce face e decent şi că lumea sa e chiar ofertantă. Dacă îţi e prieten, nu îi poţi comunica părerea ta sinceră decât cu marele risc de a pune punct acolo camaraderiei. Probabil că merită măcar încercat, în virtutea zilelor bune care v-au adus destinele laolaltă. Dacă îţi e părinte, va găsi metode de a tăia aripile ajutorului oferit, scoţând din tine respectul cultivat de-a lungul anilor, încă de pe vremea când îţi schimba scutecul. Dacă îţi e copil, te va persifla din start, întrucât se ştie că începând cu adolescenţa, copiii sunt buricul pământului şi nu mai au nevoie de sfaturi, fiind atotştiutori.
Revenirea şi-o poate asigura până la urmă doar cel în cauză, fie că se satură de viaţa decadentă, fie că găseşte un trigger suficient de motivant pentru a face schimbarea. Puterea exemplului negativ nu pare să funcţioneze mereu, nici chiar în cadrul unui grup restrâns, unde totul e mai personal. Este de neînţeles preluarea obiceiurilor nocive ale păţitului de către cei care, măcar de frică, ar fi trebuit să înveţe ceva din chinuitoarea experienţă.
Să fim feriţi de probleme reale, cele care sunt atât de apăsătoare şi fără de soluţie, încât îţi tulbură fiecare secundă de existenţă. Situaţii de viaţă anormale, şocante, ireversibile, cum ar fi moartea propriului copil sau descoperirea unei boli crude la o vârstă la care încă ar trebui să fluieri. Poate că atunci deziluzia e atât de mare încât, temporar, ai nevoie să-ţi anesteziezi simţurile. În rest, motive precum nu-mi place job-ul şi faptul că am şef, nu am serviciu, mi-am ales greşit partenerul de viaţă, nu sunt într-un tandem, sunt neliniştit de la multitudinea de gânduri reieşite din prea mult timp liber şi prea puţine griji concrete sau alte răzgâieli, nu sunt scuze solide pentru a da start viciilor. Nu ai de ce să fugi de realitate atâta timp cât realmente poţi să schimbi ceva şi să-ţi faci călătoria mai plăcută. Ai un corp funcţional, ai o minte care te slujeşte, ai în tine suflare divină, du-te şi cucereşte lumea! Don’t be lame!
Sursă foto : narconon.ca, nohandcuffs.com, alcoholanddrugabuse.com, digglifeministries.files.wordpress.com
