Doina Cosman este speakerul ales de Revista Bulevard pentru a vorbi la TEDxCluj, eveniment ce s-a desfăşurat săptămâna trecută. Înainte de conferinţă aflasem despre doamna doctor mai mult… date tehnice: este profesor universitar doctor în medicină, actualmente profesor asociat la Universitatatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Hatieganu” din Cluj-Napoca şi medic primar al Clinicii de Psihiatrie III a Spitalului Judeţean de Urgenţă Cluj. De asemenea, este cea care în 1993 a pus bazele Alianţei Antisuicid Cluj. Este membru fondator şi preşedinte în exerciţiu al Centrului Antidrog Cluj, dar este şi membru al Alianţei Române de Prevenţie a Sinuciderii.
După TEDxCluj putem spune că este şi un bun speaker, un om dedicat activităţii sale, care vrea să ancoreze în lumea celor care luptă contra sinuciderii cât mai multe persoane. Linia telefonică de tip TelVerde (0800 801 200 – apel gratuit), lansată în 15 iulie 2013, vine în ajutorul persoanelor care au astfel de gânduri sau a celor din jurul lor. La început au fost 15 voluntari antrenaţi de ARPS, după protocol britanic, iar numărul acestora a ajuns la 30.
Sâmbăta trecuta v-aţi numărat printre speakerii TEDxCluj, în urma propunerilor făcute de cititorii noştri. Vă mulţumim că aţi acceptat. Ce v-a motivat să vorbiţi la acest eveniment?
Dorinţa de a răspândi ideea că sinuciderea este o moarte care poate să fie prevenită. Şi că prevenirea acestei morţi e posibilă prin efortul nostru comun, al oamenilor obişnuiţi, nu numai prin efortul specialiştilor. Ca specialişti mă refer la medici, psihologi, psihoterapeuţi, psihiatri.
Cum aţi descrie experienţa TEDxCluj? Cum v-aţi simţit în ipostaza de speaker?
A fost o experienţă extraordinară. Nu m-am aşteptat să aud discursuri atât de interesante din domenii atât de deosebite. Calitatea speakerilor a fost deosebită, acest lucru m-a impresiont în primul rând. În al doilea rând m-a impresionat sala care a fost arhiplină, iar persoanele prezente au fost foarte atente. Chiar dacă se putea ieşi din sală, 90% din participanţi a fost tot timpul acolo. A fost o conferinţă maraton, care a durat de la 9 dimineaţa la 6 seara.
Când mi-a venit rândul am fost foare fericită săa transmit mesajul asociaţiei noastre atâtor oameni, unor oameni interesaţi, deschişi. Am primit feedback, sala a rezonat, au fost momente când sala a raspuns cu bucurie la ce am spus eu. Vreau să spun că sentimentul de a face un lucru corect, bun, un lucru pentru ceilalţi, a fost sentimentul care m-a motivat în cele 20 de minute ale conferinţei.
Povestea de la care v-aţi început discursul e şi cea care v-a motivat să aprofundaţi acest domeniu cu atâta dedicare? De unde a început totul?
Povestea înfiinţării unei linii de criză cu specific pe prevenirea sinuciderii a început mult mai devreme, prin anii 80, datorită unor eşecuri profesionale şi datorită observaţiilor mele de tânăr psihiatru, şi-anume că în psihiatrie se moare mai puţin decât în cazul altor specilizări medicale, dar de multe ori mor oameni foarte tineri şi inteligenţi. Întâmplarea de la Paris mi-a confirmat ideea că prin temporizarea gestului, prin conversaţie, prin transmitere empatică a înţelegerii şi a iubirii între oameni, se poate scăpa de o moarte sigură.
Mă repet şi probabil că acesta va fi sloganul alianţei, şi anume că sinuciderea este o moarte care poate să fie ocolită, prevenită. Puţine morţi sigure pot să fie prevenite în acelaşi mod ca sinuciderea. Gândiţi-vă ce este gestul disperat al unui om care se aruncă de pe o clădire, om care în proporţie de 99% moare. Dar dacă poţi să îi vorbeşti, să îl faci să îşi amâne gestul, să îi dai o alternativă, moartea poate fi evitată.
Care este cea mai importantă sarcină a unui psihiatru?
Sarcina cea mai importantă a unui psihiatru este de a stabili un diagnostic corect, de a aplica tratamentul cel mai adecvat şi de a da indicaţiile cele mai bune pentru reintegrarea psiho-socială a pacientului.
Cum se raportează lumea faţă de un psihiatru? Cu doi ani în urmă aţi declarat într-un interviu că “românilor încă le e frică de psihiatru”. S-au schimbat lucrurile?
Într-adevăr le e frica de psihiatru, au impresia că psihiatrii îi stigmatizează. Frica de stigmă este cea care îi opreşte pe români în drumul lor spre medicul specialist psihiatru. Acest lucru cred că provine din perioada comunistă. Atunci era o ruşine să fii pacient, să ai zile de concediu. În momentul în care României i s-au cerut datele despre sinucidere, de la nivel foarte inalt, poate chiar dintr-o directivă a lui Ceauşescu, a sosit ideea cum că românii sunt o naţiune atât de sănătoasă, încât nu ne intereasează această problemă a sinuciderii. Drept pentru care, mai mult de trei decenii, România nu a trimis date despre sinucidere către organisme internaţionale, precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
În ţara noastră, centrele medico-psihologice care erau afiliate fiecărui spital judeţan de psihiatrie nu s-au numit, pe tot parcursul conducerii lui Ceauşescu, centre medico psihologice, ca în toată Europa, ci se numeau laboratoare medico-psihologice, ca să se poată confunda cu locuri în care se prestează alt fel de activitate medicală.
Care credeţi că sunt principalele temeri ale românilor?
Cred că românii se tem foarte mult de ziua de mâine, de faptul că nu vor avea bani să îşi plătească facturile, să îşi procure cele necesare hranei, îmbrăcămintei. Imi pare foarte rău să constat că din acestă mentalitate a deznădejdii, mulţi români ajung să facă chiar şi unele boli psihice, încadrate preponderend în grupa nevrozei, atacuri de panică, tulburarea de anxietate generalizată, tulburarea de adaptare la stres, dar şi boli care sunt mai complexe, care implică chiar şi biologie şi metabolismul creierului, precum tulburarea depresivă. Si apoi, mai există şi categoria celor care devin dependenţi de alcool. Multi pacienţi cu consum abuziv de alcool, mi-au mărturisit că au început să se alcoolizeze în urma unor evenimente negative de viaţă, precum intrarea în somaj sau plecarea în străinătate la muncă a unui membru din familie.
Ce ne recomandaţi să facem în cazul în care unele persoane din jurul nostru ne semnalează într-un fel sau altul că au gânduri sinucigaşe?
Cred că cel mai bine este ca aceste persoane să depună toate eforturile că să recomande persoanelor în cauză să se întâlnească cu un medic. Legătura cea mai firească e să se întâlnească cu medicul de familie şi, de asemenea, să se adreseze unui psiholog. Simpla mărturisire şi discuţia cu o persoană de specialitate rezolvă multe dintre temerile persoanei care declară că vrea să se sinucidă. Dacă situaţia este mai gravă, trebuie să se ia legătura cu medicul de specialitate psihiatru şi să se solicite spitalizarea de urgenţă. Este important că persoana care dă astfel de semnale verbale să fie înţeleasă, să fie ascultată şi cei din jur să ia măsuri, să nu rămână indiferenţi. Dacă anturajul ar fi prompt la reacţia sa, cred ca ar scădea rata sinuciderilor cu mai mult de 25% din numărul actual de sinucideri din ţară. Anul trecut au fost cca 3500 de decese în ţară prin sinucidere.
Cum se manifestă aceste persoane? La ce trebuie să fim atenţi?
Persoanele sunt deprimate de mai mult timp, mărturisesc că au insomnie, sunt nemulţumite de viaţa pe care o duc, de multe ori intră în conflicte mai mult sau mai puţin importante cu cei apropiaţi şi, nu de puţine ori, exprimă în mod clar dorinţa de a muri, pentru că viaţă nu merită să fie trăită. Doar într-un procent de 25% dintre sinucideri putem spune că persoana nu a dat niciun semnal, dar restul dau semnale, poate doar către o singură persoană, dar în general dau semnale către mai multe persoane. Pentru că după ce s-au sinucis, printr-o operaţiune spontană de autopsie psihologică, sunt conştientizate de către martorii din anturaj, sensurile unor mesaje de avertizare.
Acel proiect pe care l-aţi lansat, cu linia verde pentru ajutor, funcţionează? Apelează oamenii la acest serviciu? Cum este receptat?
Proiectul este foarte tânăr, lansat din 15 iulie, cunoscut mai mult de către populaţia Clujului. Încet, încet primim apeluri şi din alte zone precum Galaţi sau Braşov. Primim telefoane importante, dramatice, alte telefoane care sunt fără pericol propriu-zis, persoanele ne povestesc despre situaţiile în care au fost în urmă cu ani de zile, când au avut tentative, care s-au rezolvat bine, şi pe care nu le-au mai repetat. Suntem întrebaţi care este scopul asociaţiei şi cât putem să ajutăm. Primim şi telefoane de bruiaj, cu apelanţi tăcuţi sau care proferează injurii sau un limbaj pornografic. Ne interesează şi suntem pregătiţi pentru telefoane cu subiect dramatic pe care încercăm să le repetăm, invităm persoanele să ne apeleze din nou.
Evaluarea eficienţei unei linii de criză se face pe două căi – cantitativă şi calitativă, momentan suntem la nivel de evaluare cantitativă a convorbirilor – câte minute de convorbire însumăm, de câte ori suntem chemaţi şi care este media convorbirilor. O convorbire scurtă, fără conţinut de prevenire, durează până în 3 minute. Cuantificăm şi convorbirile care durează mai mult de 3, 5 minute. La împlinirea unui an de funcţionare vom încerca să facem şi o analiză calitativă bazată pe naraţiunile înscrise sau scrise, după încetarea convorbirii, de către voluntarii noştri. La evaluarea cantititativă urmărim şi dacă persoanele care au declarat intenţii suicidare, ne recheamă.
Mesajul pe care îmi doresc să în transmit e acela că se poate face ceva pentru împiedicarea sinuciderii. Sinuciderea este singura moarte sigură care poate să fie prevenită. Acest paradox animă activitatea membrilor şi voluntarilor organizaţiei care sunt uniţi într-o alianţă de prietenie şi speranţă.
Surse foto: antisuicid.com, Psihomedica, Tedxcluj,
