Mulţi îl consideră, pe bună dreptate, unul din cei mai mari teologi români din veacul al XX-lea. Academician, Doctor Honoris Causa al unor prestigioase universităţi de pe continent, Părintele Dumitru Stăniloaie a fost, fără dar şi poate, un reper al gândirii teologice profunde. Acum exact 20 de ani, când a publicat deja celebra sa lucrare intitulată „Sfânta Treime sau la Început a fost Iubirea”, faimosul rătăcitor în sferele sacre a deschis tuturor sufletelor o „fereastră” prin care se poate savura, încă de pe acum, un crâmpei din farmecul unic al Eternităţii. Printr-o teză dogmatică extrem de complicată, ochii unei minţi umane limitate au depăşit frontierele spaţiului şi timpului nostru, văzând, cu claritate, un milicron din Marele Tot: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt Trei Persoane armonizate, prin forţa iubirii, într-un tot unitar, veşnic şi indivizibil.
Ei şi? În lumea secularizată de aici pe care noi o savurăm zilnic, unde non-valorile sunt ridicate adesea la rang de repere, iar sub cupola societăţii de consum ce anchilozează spiritele până şi fluturii din stomac, întradevăr, se transformă nu o dată în molii dezgustătoare ce mai contează că, într-o „lume paralelă şi îndepărtată” a Perfecţiunii, Trei Persoane continuă la Infinit să fie, de fapt, Una? Cu ce îţi face asta ţie viaţa mai uşoară, inima rănită mai puţin suferindă şi temătoare, iar foamea după dreptate şi căldură sufletească mai uşor suportabilă? Cadoul Părintelui este, de fapt, acea „Oglindă” construită în mod complicat, dar prin care te poţi vedea pe tine însuţi/înseţi atât de simplu… Aceasta cu precădere atunci când nu încetezi să vrei să simţi că îţi pasă, cu adevărat, de ceea ce există frumos în jurul tău, dorindu-ţi să devii Una cu tot ceea ce descoperi special, pentru ca, mai apoi, să ai grijă ca el să fie oferit, cu entuziasm mai departe, acolo unde e mare nevoie.
Prin această atitudine simplă şi seducătoare totodată, elanul pe care ţi-l dă Mintea, Voinţa şi Inima ajunge să îţi genereze un echilibru armonios în universul propriu. Pe acest fundament solid, din „Treimea” ta lăuntrică, simţi că vine dorinţa nestăvilită de crea ceva unic şi frumos, de a-l pune în practică dincolo de orice oprelişti, făcându-l, într-un final, util cuiva şi asta doar pentru că, probabil, îl iubeşti şi îl vrei aproape. Căci, până la urmă, nu Infinitatea în sine dă bucuria Iubirii, ci reprezentarea ei de către o altă persoană decât cea proprie. De ce? Tocmai pentru că Iubirea în sine are drept bază conştiinţa acestei Alte Persoane, cu siguranţă foarte dragă ţie. Pentru ea eşti dispus(ă) să dai totul din iubire, realitate pentru care tu, oricând, ai putere să înfrunţi lumea, uneori chiar renunţând la tine însuţi/înseţi. Gestul suprem reprezintă certitudinea că, astfel, ai ajuns cu siguranţă pe o treaptă superioară de iluminare şi de evoluţie personală. Abia atunci poţi spune că ai în faţa ochilor minţii acel nivel în care înţelegi că tot ce este Etern încape, de fapt, în prezent, în clipa dumnezeiască a iubirii şi tot ce e prezent de-a pururi va rămâne în Eternitatea trăirii. Sau aşa cum şi Părintele a rostit-o atât de frumos, pentru prima dată, acum 20 de ani: „Iubirea nu satură pe nimeni, niciodată, deci poate fi, cu adevărat, fără de sfârşit…”
Sursă foto: dexologia.com, fanpop.com
