Acum mai bine de 400 de ani, în perioada în care cunoscutul scriitor şi aventurier Juan Rodriguez Freyle şi-a publicat deja celebra cronică dedicată descoperirii Regatului Noua Granadă (actualul teritoriu al Columbiei), la celălalt capăt al lumii, în Europa Occidentală, a început o adevărată „nebunie”. Aventurierul povestise în cartea sa despre ceremonialul specific populaţiei Muiscas care îl avea în centrul atenţiei pe „Bărbatul Aurit” sau „El Dorado”. Cu ocazia încoronării, şeful tribului era uns cu o pastă lipicioasă peste care era suflat aur, pentru ca, mai apoi, el să fie pus pe o plută din papură alături de comori nestemate. Restul supuşilor îl urmau şi ei, încărcaţi fiind cu cantităţi mari de aur ce reprezentau ofranda supremă adusă zeilor. Şi abia după ce divinităţile primeau jertfa nepreţuită, noul conducător era acceptat şi recunoscut drept rege.
Fenomenul „El Dorado” a luat amploare, fiind imaginat ca o localitate, iar apoi un imperiu nepreţuit. Din atare motiv, timp de decenii, conchistadorii spanioli (şi nu numai) s-au aventurat să găsească „Oraşul de Aur”, dar fără succes. „Iluzia” s-a şi spart după un timp. Câţi, oare, s-au gândit că Localitatea cu Aur chiar exista pe bune… tocmai în Munţii Apuseni, în aşezarea bi-milenară Roşia Montană. Rezerva ei de aur (cea mai mare de pe continent) ar stârni încă pasiuni nebănuite printre conchistadori. De parcă au dispărut definitiv… Don Pizaro Cuceritorul cu siguranţă ar mai muri o dată doar la gândul că, în vreme ce el măcelărea o populaţie nevinovată ce dobândea aur exclusiv din comerţ, la celălalt capăt al lumii, minunaţii Munţi Apuseni adăposteau 314 tone de aur şi 1400 tone de argint. Chiar dacă faimosul conchistador n-a ajuns în „El Dorado”-ul ardelean pentru a se acoperi cu aur, secretul lui a rămas, peste timp, prilej de reflecţie pentru generaţii şi generaţii. Secretul aurului care merită reflecţie?!
Cu mult timp în urmă, într-o altă extremitate a globului, oamenii dobândeau preţiosul metal numai din troc şi, chiar dacă acesta era mult, ei îl ofereau în întregime zeilor ca şi ofrandă pentru a obţine, prin binecuvântarea lor, echilibru şi armonie în societate. Era fundamentul puternic pentru ca, ulterior, raporturile cu universul, în marele său ansamblu, să rămână, astfel, stabile şi armonioase. În atare condiţii, aurul era nepreţuit, întrucât, dincolo de valoarea materială, el deţinea, întâi de toate, puterea de a scoate din om virtuţile care îmbunau zeii: multă genorozitate, sinceritate, deschidere, compasiune, dorinţa fierbinte pentru echilibru cu sine, dar şi cu mediul înconjurător. „El Dorado” era simbolul persoanei cu multe comori lăuntrice inestimabile căruia mirajul nepreţuitului metal nu-i putea perverti gândurile, astfel că întreaga jertfă devenea o binecuvântare şi nu un blestem. Potrivit legendei, aurul se întoarce şi rămâne doar acolo unde inimile celor mulţi nu se opresc la un profit egoist şi imediat, iar întregul lor elan lăuntric construieşte echilibru, armonie şi stabilitate în jur.
„Paradoxul” face că noi românii avem binecuvântarea acelui aur pe care nu trebuie să-l obţinem din comerţ. Este în pământ de mii de ani şi parcă ne încearcă încă prin puterea sa nebănuită. Va rămâne el, oare, la noi? Ceremonialul „Bărbatului Aurit” se repetă încă, la ore de maximă audienţă, atunci când peste lacrimile unor dureri sincere izvorâte din profunzimi nebănuite, noii conchistadori din spatele ratting-ului TV suflă cu „pulbere de aur” în speranţa înduioşării „zeilor” din sferele înalte. Dar ei ştiu că doar un gram din otrava cu care trebuie scos aurul poate omorî un om, după cum, tot la fel, mai înţeleg şi aceea că nimeni nu va bea apa din iazurile care se vor întinde pe 600 de hectare dacă 15 ani de aşteptare se materializează într-un galop însetat după metalul auriu. Iar vocea sa pare din ce în ce mai clară şi mai înfricoşătoare.
Apa locului e deja roşie ca sângele, pădurile îşi pierd verdeaţa, muntele e ciuntit, inima pământului e brăzdată de hăuri, iar dezbinarea dintre oameni continuă încă sub cupola perspectivei dată de profitul considerabil pe care aurul scos l-ar aduce la bugetul de stat. E un semn că noul ceremonial al „Bărbatului Aurit” a eşuat lamentabil, iar aurul trebuie să rămână acolo unde e până când vom fi cu adevărat pregătiţi pentru el. Şi e încă o speranţă… sus în munţi, în locurile în care există varianta de a apare un iaz unde să se descarce o concentraţie de 5-7 miligrame la litru de otravă şi unde cafeaua unora… conţine deja 6 miligrame la litru… mai respiră încă oameni, cu lacrimi în ochi, care dau dovadă de tărie de caracter şi care cred că România noastră este minunată! De la aceste lacrimi trebuie să învăţăm să fim şi noi tari, tocmai pentru că, acolo, în acele lacrimi sincere, miligramul de Cianură nu a câştigat teren… nu încă…
