Sarmalele Reci e o formaţie românească cu renume în ţara noastră. Cu siguranţă sunt mulţi printre voi care le ştiţi versurile şi deveniţi uneori nostalgici în timp ce… telefonul nu mai sună. Lansată în 1993, formaţia împlineşte anul acesta 20 ani de existenţă, ani cu multe schimbări, dar fără o despărţire, cum întâlnim la prea multe din formaţiile autohtone, chiar şi cu vechime. Jazzappella e un proiect proaspăt, dar gândit cu mult timp în urmă. E o „voce” colorată de care muzica românească avea nevoie.
În spatele acestor două trupe, dar şi în faţa lor, direct la microfon, stă omul care a crezut în ambele proiecte de la început, la Sarmalele Reci s-a încăpăţânat să ajungă la o formulă bună, fără compromisuri, cu toate schimbările ce-au avut loc, iar proiectul Jazzappela îl visa de ani buni şi de curând l-a transformat în realitate. Pe András Zoltán l-am întâlnit la Peninsula, după un concert susţinut în faţa a vreo 20 de oameni, din păcate, şi am stat la o poveste relaxată despre muzică.
Pe 15 decembrie împliniţi 20 de ani de Sarmalele Reci. Cum aţi rezistat?
Nu ne-am despărţit, dar ne-am mai schimbat. Din formula iniţială am mai rămas doar eu, Emil Viciu (chitară) şi textierul, care nu vine la concerte, dar ne urmăreşte cu gânduri bune. E foarte greu să ţii împreună o echipă formată din mulţi oameni. E vorba de destine diferite, lucru pe care trebuie să-l respecţi. Cauţi alţii care să ţi se alăture. Noi din 2007 ne-am întâlnit destinele. Pot spune că aceasta e echipa de aur.
Conceptul Sarmalele Reci este unul mobil şi elastic, greu de definit în câteva cuvinte. Am înţeles de la început ce nu vrem să fim. Şi-anume maimuţoi. Nu pretindem că o să salvăm lumea. Dar am simţit o responsabilitate. Când cineva merge pe un drum greşit te doare inima să nu-i spui că nu e acolo drumul.
Primul vostru album se cheamă “Ţara te vrea prost” şi a fost lansat în 1995. Suntem în 2013. Cum ne vrea acum ţara?
Pe contul nostru de Facebook apar foarte multe postări cu o duzină de articole din presa online care ne citează. Cam atât am de spus despre asta.
E o provocare pentru noi să putem să familiarizăm publicul cu alte laturi ale creaţiei noastre prin muzică şi versuri. În seara asta (n.red. se referă la concertul avut în iulie, la Peninsula) am cântat o secţiune transfersală prin toate cântecele noastre din cei 20 de ani. La noi muzica nu a fost niciodată la fel, nu vrem să plictisim.
La Festivalul de Teatru de la Sibiu, care a împlinit tot 20 de ani anul acesta, te-am redescoperit la Gala de Închidere într-un proiect foarte interesant, Jazzappella. De unde această idee şi cum v-aţi găsit, ca formulă?
Eu încă de prin 2004-2005 am încercat să găsesc colaboratori pentru un grup sub acest nume. Mult timp n-am găsit oamenii potriviţi, n-a fost în destinul nostru. Pasiunea pentru a capella mi-am descoperit-o de pe al doilea album al nostru, “Aurolac”, unde avem o piesă a capella, Axente Natalia – primul cântec a capella înregistrat pe un album după anii 90. Toate vocile sunt ale mele. Cântecul a fost reluat pe albumul “Vaca”, într-un remake dezvoltat.
De asemenea, am vrut să merg şi înspre jazz, muzică de cameră, cu foarte puţine elemente care fac textura muzicală. E foarte greu să găseşti oameni care să înţeleagă o partitură, să aibă o culturlă muzicală. Dacă nu au ascultat jazz, nu am ce discuta cu ei.
Jazzappella este un sextet vocal mixt a cappella de jazz înfiinţat în anul 2011. Grupul a trecut prin transformări de componenţă şi a ajuns apoi la o formulă stabilă care continuă să existe şi în prezent: eu, Ana-Cristina Leonte, Raluca Stoica, Elena Moroșanu, Bogdan Tudor și Mircea Mutulescu.
Să încheiem într-o notă de emisiune radio, cu un mesaj din partea ta pentru fanii Sarmalele Reci sau Jazzappella. Ce le-ai transmite?
Păi le-aş spune aşa:
Nu te înstrăina niciodată de tine, nu face compromisuri pentru interese materialiste.
Nu uita să te bucuri că trăieşti!
Încearcă să schimbi ceva prin tine însuţi, acolo unde eşti.
Foto: Diana Câmpean
