Poate că mulţi dintre noi ne amintim de Alexis Zorbas, personajul lui Nikos Kazantzakis din Zorba Grecul. Pentru mine, Anthony Quinn în acest rol este primul gând atunci cand spui “film”. Să mă explic, nu?
Ei bine, nu trece zi în care să nu trec peste momente dificile sau fericite hrănindu-mi sufletul cu imagini celebre din filme. E o unealtă, o strategie. Pot să vă povestesc multe istorii în care amintirea unei secvenţe de film mi-a readus zâmbetul pe buze.
Filme ca “My fair Lady”, “Pisica albă, pisica neagră”, “Casino”, “Tigrul de zăpadă” şi “Zorba Grecul” sunt în repertoriul zilnic al memoriei mele. Sigur, am şi resurse în filme noi, dar orice emoţie o trăiesc şi înţeleg mai bine împreună amintirea dansului de la finalul filmului “Zorba Grecul”. “Să vorbeşti dansând, e oare cu putinţă?” se întreabă personajul filmului. Eu cred că pentru Anthony Quinn a fost. Libertate, fericire, tristeţe, eleganţă, forţă, dragoste, extaz, dar mai ales pasiune sunt ascunse în acel dans şi acele imagini.
Eu imaginez case, cadre de viaţă, cred însă că filmele extraordinare au propria arhitectură dincolo de cadrul pe care arhitectura “de zi cu zi” îl poate oferi. Poate că, în fapt, orice tip de creaţie are propria arhitectură. Cred că dacă respectăm principii compoziţionale generate de armonie şi echilibru, putem vorbi de arhitectura unui roman, arhitectura unei compoziţii muzicale şi cea a unui film. Poate că aceşti termeni sunt deja utilizaţi în limbajul profesioniştilor, dar cred că ar fi interesant să considerăm arhitectura ca o platformă comună care poate genera valori construind pe structuri coerente cu module diferite (cuvinte, note muzicale, piatră etc.). Suntem, ca oameni, arhitecturi diferite, din acest motiv ne vom simţi familiari în diferite forme de manifestare artistică.
“Mulţi caută fericirea mai presus de om; alţii mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.” – spune Nikos Kazantzakis. Încă mai cred asta.
Arhitect Daniela Maier.
Surse foto: listal.com, filmreviewsnsuch.blogspot.ro
