O primăvară frumoasă ca mama

Nici nu mi-am dat seama când a venit 1 Martie. Pur şi simplu am uitat. M-a chemat la realitate vocea băiatului meu David, care mi-a spus: Mami, mâine vine primăvara. Mi-ai cumpărat mărţişoare? Sincer, parcă m-a lovit!

Prinsă în prea multul zilei nu am realizat că s-a scurs iarna şi, cel puţin ca anotimp, a venit primăvara. Ca o inteligentă ce sunt, am încropit repede un răspuns şi dis-de-dimineaţă erau gata mărţişoarele pentru fete, şi florile pentru Miss, pentru că nu vreau să-mi dezamăgesc băiatul.

Ȋnsă mai târziu am intrat mai mult în subiect, atunci când, la birou, Cami mi-a oferit un mărţişor ales cu grijă şi am realizat că eu… nu am pregătit nimic. De fapt nu am simţit că la mine e primăvară! E în continuare greu şi mult, e acoperit şi încă nu văd lumina. Şi nici soarele, cu atât mai puţin flori şi verde. Poate că vine mai târziu, poate că am greşit eu cu ceva.

Mai demult era altfel. Ȋntr-o lume în care nu se întâmpla mare lucru, pentru noi, copiii, 1 Martie era un prilej de bucurie. Şansa unui al doilea Crăciun şi prilej să ne tragem de mânecă părinţii, să cumpărăm mărţişoare, să dăruim şi să primim cu drag un simbol de sărbătoare. Ne dăruiam bucurie şi purtam mândri, cel puţin de 1 Martie, toate mărţişoarele primite. Cu cât aveai mai multe, cu atât erai mai popular.

Nici atunci nu era uşor, pentru că lipsa banilor era una din piedicile pentru a putea dărui, dar eu am fost o norocoasă. Mama mea era învăţătoare şi strângea cu grijă mărţişoarele anului care trecea, astfel încât, în fiecare an reveneam la cutia mamei să aleg şi să-mi fac planurile pentru o zi frumoasă.

M-am tot gândit la zilele de acum şi la faptul că am uitat de 1 Martie, că n-am mai numărat zilele până la momentul în care trebuie să aleg cui să dăruiesc şi mi-am dat seama ce lipsea din peisaj. MAMA

E vorba de mama mea, însă poate fi vorba despre mama oricăruia dintre voi. Despre cea care îşi făcea timp să povestească cu mine, să mă treacă într-un mod elegant de la o trăire la alta şi de la un anotimp la altul. Despre acea persoană care, în perioada comunistă, şi-a înăbuşit dorinţa de a deveni farmacistă doar pentru a putea face pe plac familiei şi pentru a putea avea grijă de noi. Despre mama, care a fost învăţătoare şi care a crescut, pe bune, generaţii întregi de copii.

bun

Despre mama mea vreau să vă vorbesc azi. Ştiu că luna aceasta tema revistei Bulevard e despre flori şi fete, dar mai floare şi mai doamnă ca mama, sincer nu există. Nici nu ştiam ce şi cum făcea, simţeam doar efectul unor zile frumoase, a unor amintiri plăcute, pornind de la mese cu tot felul de bunatăţi şi sfârşind cu poveşti şi sfaturi pentru o viaţă frumoasă. Nu am conştientizat atunci ce înseamnă să fii adult şi, cu atât mai mult, ce înseamnă să fii mamă şi mă întreb uneori: eu oare cum sunt? Eu, ca mamă a doi băieţi, care se bucură când mă văd şi mă sună când întârzii la birou să mă întrebe, nevinovat, când vin acasă.

Nu reuşesc să fiu ca mama. Sunt ca ea, educaţional vorbind, pentru că încerc să aplic acele principii de bună creştere pe care le-am primit atunci când eram mică, însă nu e acelaşi lucru. Eu am primit timp, am primit experienţe împărtăşite în familie şi nu dau copiilor mei acelaşi lucru. Ȋn tumultul zilei de lucru, poate că îmi defavorizez copiii. Ei nu au timpul meu, nu au momente de seninătate decât în vacanţe şi alte momente rupte de cotidian. Au în schimb Zara, Dolce&Gabanna, Tommy Hilfigger şi alte branduri, însă de fiecare dată când îi îmbrac mă roagă să le dau un “trening” ca se simtă mai confortabil. Şi mă întreb: merită?

[easyrotator]erc_12_1362382266[/easyrotator]

Cred că sunt un om care a reuşit în viaţă, chiar dacă am în continuare parte de mult greu. Am coloană vertebrală şi nu am făcut rău în mod voit niciodată, dar astea, sunt conştientă că se datorează mamei mele! Bine, şi tatălui meu, însă mama a fost cea care şi-a asumat rolul de a ţine familia unită şi de a educa, şi cred că e important să dăm Cezarului ce e al Cezarului. Nu ştiu însă dacă e bun drumul pe care merg… Şi mă refer aici la ceea ce e cel mai important în viaţa mea: cei doi copii care îmi spun Mama! Sunt de acord că timpurile se schimbă şi nu trebuie neapărat să învăţ reţeta de mămăligă de la mama mea, însă reţeta de timp oare se schimbă? Oare ce e mai important: timpul sau mediul? Faptul că îmi ţin copiii în Şcoala Internaţională şi le ofer în rest tot, mai puţin timp, e suficient pentru vremurile în care trăim? M-aş bucura să fie aşa (deşi mi-e oarecum teamă de ceea ce îmi puteţi răspunde), pentru că în antreprenoriatul pe l-am demarat nu prea e cale de întors. Şi atunci balanţa are într-o parte familia (în purul ei sens) şi în cealaltă cariera (în suportul pe care îl dă, din punct de vedere financiar, familiei)?

Nu ştiu ce aţi răspunde voi, însă ştiu cu siguranţă ce ar răspunde mama. Şi mai ştiu cu siguranţă ce simt eu acum: o primăvară frumoasă ca tine să ai, mamă!

Cu drag,

Diana

Foto: Claudia Veja