Cântă desculță pentru că doar așa se poate conecta la energiile Pământului, iar când urcă pe scenă performează ca nimeni alta. Teodora Brody este singura artistă din România care îmbină jazzul cu doina și muzica clasică într-un spectacol-eveniment. Își poartă publicul prin toate emoțiile posibile și imposibile, oferindu-le experiențe unice și irepetabile în afara sălilor ei de spectacol.
Duminică, 26 mai, de la 19.30, la Sala Luceafărul din București, Teodora aduce „Unifying Worlds”, un concert special în cadrul căruia artista va crea o nuntă între Cer și Pământ, așa cum spune chiar ea. Spectacolul deschide un turneu mare, care se va desfășura în Statele Unite ale Americii, pe cele mai mari scene.
Am vorbit cu Teodora în sala de repetiții, unde se pregătește cu seriozitate și disciplină. Citiți dezvăluiri inedite din viața artistei.
1. Cum hotărăște o profesoară de matematică să lase catedra și să se apuce de cântat jazz?
Repede și fără să gândească, că dacă s-ar gândi, mintea conștientă ar aduce o grămadă mare de contraargumente.
Și povestesc cum s-a întâmplat: tocmai primisem repartiție la un liceu din București, ca profesoară de matematică și informatică. Absolvisem Facultatea de Matematică din Iași, era imediat după Revoluție, deci asta a fost o mare șansă să ajung la București. A fost dorința mea mare, căci descoperisem jazzul și doream cu toată ființa mea să cânt jazz. Iar în București trebuia să ajung pentru Johnny Răducanu. După prima întâlnire, mi-a spus să ajung la București după ce termin facultatea, iar asta mi-a inscripționat inima.
Era iunie, iar eu eram profesoară de un an deja. Și eram în sala de clasă, așteptând plicurile cu testele pentru admiterea copiilor la liceu. Mai erau vreo 15 minute, așa că am ieșit din clasă cu un gând precis: m-am dus țintit la secretariat, unde era un telefon. Am sunat la Timișoara, la Liviu Butoi care tocmai deschisese primul club de jazz din România – Pod 16. Îți dai seama PRIMUL CLUB DE JAZZ din România!!!
Am sunat, căci ne cunoscuserăm vag în vară și spunea că ar vrea să își deschidă un club și că pot merge să cânt acolo. Așa că l-am întrebat, așa, cu o voce timidă, dacă a deschis clubul. El a răspunde repede: „Da, l-am deschis, te invit, astăzi, să cânți. Cântăreața care are program în seara asta este bolnavă. Poți veni tu? Ai un tren la 10.00, care ajunge la Timișoara la 19.00 și poți cânta.”
Am închis telefonul, ochii îmi sclipeau deja, am urcat în sala de clasă cu privirea fixă și, fără nicio vorbă, mi-am luat geanta și direct pe scara elevilor am plecat spre casă, unde mi-am făcut un mic bagaj, încropit repede. Am cerut bani de tren de la vecini si am prins, în ultimul minut, trenul spre Timișoara.
Hei, dar să nu uităm că eram în primul an în care experimentam jazzul, nu aveam experiență, nu aveam știință, nu aveam un repertoriu vast, nu aveam decât un DOR enorm să cânt jazz, care venea în venele mele cine știe de unde. Și care mi-a schimbat toată viața și toate prioritățile. Și nu aveam nici bani de luat trenuri, taxiuri, dar nu am stat pe gânduri.
Seara cântam fericită cu cel mai mare chitarist român – Dan Ionescu. Fără frică, m-am aruncat din dorul inimii, așa cum fac mereu când e vorba de lucruri importante în viața mea. Vocea interioară mereu mi-o ia înainte și strigă: YESSSS! Fără să apuce mintea să îmi pună piedici. Acesta a fost începutul.
2. Cum era Teodora mică? Și ce visa să devină când se va face mare?
Teodora era o fetiță frumoasă, interiorizată în primii ani, cu ochi frumoși, visători.
Și care întotdeauna a știut că nu lumea trebuie schimbată, ci că schimbarea începe cu ea însăși. Nu știu de unde știa asta, dar știa, căci nu s-a războit nicicând ca să schimbe ceva. A iubit oamenii și i-a protejat de suferințe, a încercat să-i facă pe toți din jurul ei să fie fericiți. Și a lucrat cu ea mult.
Teodora mică visa să fie prințesă. Apoi, ambasador. Apoi, profesoară de matematică, ceea ce a și făcut. Nu visam scena, cântam mereu la chitară, mă știu cântând, căci cântând îmi alchimizam toate dorurile, durerile, tristețile, dorințele pe care nu le puteam împlini. Cântând, trăiam o lume a mea, în care era deplină armonie și bucurie. Nu aveam nevoie de scenă și nici de public. Nici de manageri.
Nevoia de scenă a venit când m-am întâlnit cu muzica de jazz, alt miracol al existenței mele.
Atunci am știut că fără scenă și parteneri de scenă, nu pot. Așa că am intrat în jocul scenei.
3. Cum este Teodora Brody, când coboară de pe scenă?
Teodora cântă cu aceeași naturalețe cu care și trăiește în afara scenei.
Fără fandoseli, maimuțăreli și măști. Iubesc adevărul, caut lumina și dăruiesc iubire. Cât de mult pot, cu imensă pasiune. Am o familie frumoasă, soțul meu este perechea mea în lumea aceasta și cea de dincolo. Împreună avem grijă de cei doi copii ai noștri, încercăm să fim buni părinți, uneori chiar reușim, ne iubim mamele și familia, și prietenii, îi respectăm și ne ajutăm între noi, dorim să creștem, să evoluăm și să fim în primul rând oameni.
Artistul uneori se revoltă, dar învățăm să ne strunim și egourile, și patimile, și ambițiile.
Visez de mică să zbor. Zborul mi-a devenit țintă. Sufletul meu vrea să zboare. Și pe scenă, dar și în afara ei.
5. Cum îți găsești inspirația?
Uneori, o găsesc ușor, mergând în pădure, în contact cu natura și vin cu idei noi. Alteori, lucrând, exersând, practicând până iese. Sunt și momente când e de ajuns să urc o stradă, seara, plină de trecători și mașini și zgomot, ca să aud ce vreau să cânt.
În concertele Impromptu, primesc energia Pământului. Care este cu totul specială, vine din adâncuri și îmi spune lucruri și aduce emoții.
Sunt însă și situații când nu o găsesc.
6. Teodora, tu faci un lucru incredibil – cumva, ca printr-o magie, reușești să îmbini jazzul cu muzica clasică și cu doina. Care gen îți este cel mai drag, cel mai aproape de suflet? Este unul singur în care te regăsești cel mai mult?
Am început cu jazzul. Cântându-l mă simțeam femeie, simțeam cum curge prin vene sânge de femeie, mă simțeam pe scenă fără complexe. Jazzul are acea senzualitate și acel swing care te pătrunde, care m-a pătruns și de care am devenit obsedată. Mult timp m-am identificat cu jazzul.
Cântând Doina, m-am identificat cu rădăcina mea, acolo am găsit sunetul ancestral, sunetul apei, al ploii, al mamei care își plânge copilul pe cruce, al femeii care își vindecă neamul prim muzică. Acolo am găsit suferința femeilor din generațiile trecute, tot ce nu puteau spune în cuvinte, ele cântau. Asta am experimentat prin Doină.
Muzica clasică a venit cu o vibrație înaltă, este nevoia mea actuală de a ieși din povestea personală. De aceea nu mai folosesc cuvinte care să mă fixeze în povestea mea sau în poveștile mele. Este ceva foarte nou și pe care îl experimentez acum.
Este nevoie de zbor, este dorința de înălțare. Și muzica clasică – da, are această vibrație.
Fiecare muzică pe care am cântat-o a venit într-o perioadă anume din viața mea. Și a venit ghidată de emoția mea predominantă de atunci. Pe toate le iubesc și le port cu mine, le-am internalizat, fac parte din mine. Însă cel mai organic e în mine Doina, pentru că Doina este materializarea prin sunet a dorului și dorul e în mine, e în noi românii. Ceea ce fac astăzi este să unesc lumi, ca într-un ritual muzical.
7. Cel mai bun sfat de viață cine ți l-a dat?
Când mi se urca succesul la cap , Johnny Răducanu mi-a spus: „Nimeni nu-i nimeni!” E un mare adevăr. Cu toții suntem un strop din imensitatea care ne înconjoară. Când credem că suntem mai mult decât suntem, devenim celule canceroase.
8. Dacă nu ai fi stăpânit arta cântatului, ce ți-ar fi plăcut să faci?
Mi-ar fi plăcut să am o fermă cu multe animale și să lucrez pământul. Și să am alături mulți copii. Sau să dansez în ceremonii ale focului. Sau să fiu o amazoană, o gheișă sau o maestră yoghină.
9. De cine ți-e dor?
Mi-e dor de mine cel mai mult, de adâncurile mele de care uneori uit, stând prea mult în exterior. Mi-e dor de cei cărora nu le-am spus de suficient de multe ori că îi iubesc: de sora mea, de tatăl meu, de bunica mea, de Johnny (n.r. Răducanu) foarte des.
10. De ce să vină oamenii să te vadă, pe 26 mai, la Sala Luceafărul?
Maestrul Celibidache spunea foarte frumos: Muzica este un cârlig, un motiv. Ceea ce e important este ceea ce este deasupra muzicii sau în spatele muzicii.
Acolo se află acel mister al vieții, acea forță cu care intri atunci în contact și care te face să te simți mai puternic, mai armonios, mai fericit, mai adevărat.
Pentru asta simt că vin oamenii la concertele mele. Și vă invit cu drag pe toți, ca să simțiți emoții neîntâlnite în afara sălilor de spectacol.
