Să nu uităm.
Mie mi-e frică de uitare. Mi-e teamă că, de fapt, după ce o să ne treacă, o să uităm de
compasiune și de bunătate și de lecțiile pe care toată lumea pare să le învețe peste tot. Mi-e teamă să nu ne întoarcem la grosolănii și la nesimțire, la nepăsare și la prefăcătorism.
Zilele astea nu-s ușoare pentru nimeni. Dar de fiecare dată când gândurile mi-o iau de-a berbeleacul, mă gândesc că undeva, cineva e mai rău decât mine. Și mă opresc. Undeva,
cineva, e blocat, e singur, nu are ce mânca sau de cine se sprijini. N-are puterea să se dizolve într-o carte (poate nici nu are una) sau nici măcar nu are timp să se plângă (vezi o mamă cu trei copii).
Lumea va fi mai bine. Nu știm încă exact când și cum, dar știm că ne vom repara. Dincolo de apetitul pentru dramă, o să ni se facă poftă de viață și de trăit #împreună, de cafea sau vin băut între prieteni, de petreceri, de picnicuri, de evenimente, de festivaluri.
Numai că ceea ce mi-aș dori e ca atunci când ne vom reveni și vom intra în normalitate, să nu uităm să ne bucurăm de firesc. Să nu uităm zilele astea, să nu facem colecție de fobii, să nu uităm că fiecare îmbrățișare și fiecare întâlnire are în istoria sa o durere. Și când o fi să ne fie mai bine, să fim ceva mai onești cu noi înșine și unii cu alții. Că timpul ăsta-i așa de scurt.
#săfimbine
